lectura la El Comandante, din Abisex ed. a ll a |
intre Alex Voicescu si Claudiu Komartin |
Constantin Abaluta, Alex Voicescu, Livia Stefan, | Cristina Nemerovski, Ioana Bogdan |
afisul |
un roman de Sorin Delaskela
***** Inainte sa ma interesez despre ce se presupunea a fi volumul de debut al lui Sorin Delaskela, mi-a placut si m-a intrigat deopotriva, numele. Abisex. Nu am incercat sa-l disec si sa-i scot la iveala intelesuri ascunse, nicidecum. L-am luat ca atare. Ca o prajitura pe care nu o supui analizelor pentru a descoperi ca-i buna. De altfel, stii deja asta si incerci sa te bucuri de ea cat mai mult.
E bine sa nu vezi timpul. Sa nu-l simti. Eu il simeteam, din plin. Stiam ca nu e fara de capat. M-am lipit mai bine de canapea, in semiobscur. Un rapper indeslusibil bombane ceva. Intr-o zi am 10 ani. Intr-o zi voi avea 40 de ani. Intr-o alta zi, 70. Apoi totul se va stinge. Clic. Viata. E la nave va. Viata e doar o vaca cu clopot legat cu funda roz, cu copitele lacuite, incalecata si fututa de taurii furiosi ai absurdului.
***** In aparenta, exista doar doua constante in carte: bautura si sexul. Trecand dincolo de superficialitate, observ ca totusi, chiar daca totul intr-un final ajunge la sex, drumul parcurs pana acolo nu este dominat de acest gand. Exista popasuri care limpezesc mintea si ofera noi perspective, ganduri straine care sunt luate de bune. Exista totusi si drumuri de tara, hauri negre amorfe si intangibile care te fac sa te gandesti ca nu-i nimic atat de special la viata asta. Mi-a placut mult contrastul dintre cele doua “drumuri” insa mi-a placut si mai mult morala ce am desprins-o din pricina acestuia.Trag lent patura pe mine. Ar trebui sa-mi pun afise mari pe tavan si niste proiectoare puternice, care sa le lumineze in permanenta. Viata este extraordinara, ceva de genul asta. Ceva puternic care sa ma scuture, sa ma mobilizeze.
STEFAN TOMA
http://townportal.ro/carti/viata/sorin-delaskela-abisex/
Abisex
29.7.2008 | Mihaela Butnaru, Erotica
Autor: Sorin Delaskela
Văd cartea lui Sorin Delaskela ca pe o încercare de dezgolire a lumii, cercetare febrilă în intimitatea ei, venită din curiozitate, exasperare şi pasiune. Pînă la urmă, luciditatea nu poate rezulta decît din exasperare, dintr-o tensiune internă care face ridicole, aproape obscene lucrurile pe care îşi bazează oamenii viaţa: munci mărunte fără vreun scop sau vreo satisfacţie, iubiri programate, plictisite, iluzii de glorie sau nemurire, viclenia, profitul. Sunt scrise în Abisex dramele obişnuite, lipsite de grandoare, cu atît mai dureroase cu cît nu le salvează spiritualizarea.
De altfel, a purifica nenorocirile oamenilor, a-i îmbunătăţi, descrie în culori călduţe nu sunt altceva decît forme subtile de iluzionare. În schimb, Abisex este o lume fără amăgiri, nudă, poate de aceea, pentru unele gusturi, şocantă, obscenă, revoltătoare. La o vedere superficială, încă o pornografie dezabuzată, din nou lumea în descompunere. Ce deosebeşte cartea lui Delaskela de mistica sexuală a lui Leonard Cohen sau de voluptatea apocalipsei lui Henry Miller, autori de care se apropie, este refuzul grandorii. Asta duce la un fel straniu de înţelegere, apropiere de mintea cititorului, un fel de modestie care captează încrederea.
Veţi întreba, poate, ce se petrece în cartea asta, pînă la urmă. Dacă este un inventar de dezamăgiri şi eşecuri, scrise cu un umor sumbru, dacă este o carte cu portrete feminine minunate, o disperată explorare a sexualităţii, o scotocire prin fiinţă după izbăvirea imposibilă. În Abisex se găsesc toate acestea, prea puţin cosmetizate, însă într-o formă limpede, o poezie firească. Relevant ar fi, probabil, să citez toată cartea, stilul autorului, cu ceva din cruzimea celui care scrie pentru sine, dar se lasă citit pe furiş, trece cu eleganţă de la melancolie la patetism, de la limbajul frust la cel delicat. La nivelul construcţiei, pare greu de crezut ca Abisex este prima carte a autorului.
Totuşi, un exemplu: „Simţi că nu mai e nimic inocent în această furie de zi cu zi. Că totul e o mecanică idioată şi sumbră, care te propteşte direct în moarte. Ce faci?eşti întrebat. Iată, fac asta şi asta, spui. Dar, în realitate, ştii bine că tu nu faci realmente mai nimic. Nu faci tu ceva sau altceva. Ceva te mişcă încolo şi încoace, înainte şi înapoi. Ceva fantomatic trăieşte în numele meu şi al tău.”
În fine, consider că etichetarea cărţii drept erotică sau pornografică acoperă un aspect restrîns, care i-ar păcăli atît pe cei deja plictisiţi de valul porno din literatura română, cît şi pe cei care au reţineri, mai mult sau mai puţin ipocrite, faţă de limbajul dezinhibat. Pe de altă parte, o asemenea etichetă este şi o bună reclamă: sunt convinsă că scrierea lui Sorin Delaskela este una din puţinele cărţi româneşti care pot fi traduse şi primite cu interes. Nici subiectul, nici abordarea nu suferă de acel fel de îngustime explicabilă, care să le facă valide numai în spaţiul limbii române, între aluzii pe care numai noi le înţelegem. De aceea, cred că Abisex merită mai multă atenţie, o lectură lipsită de prejudecăţi referitoare la faimă şi anonimat, la limbaj decent şi indecent. Lectură pe care v-o doresc.
Scrisă de Mihaela Butnaru
http://www.bookblog.ro/x-mihaela-butnaru/abisex/
Fiinţe fragmentate
Deşi face pasul la proză, autorul nu plonjează total în ficţiunea narativă. Pe de o parte, Abisex este construit fragmentar, nevând un fir epic care să-i orienteze construcţia, iar pe de altă parte, frânturile eseistice secretă un lirism problematizant, de o sensibilitate aparent contrastantă cu latura de „acţiune” şi cu limbajul crud, aruncat generos în pagină. Pentru pudibonzi şi grăbiţi, romanul ar putea trece drept un clasor minimalist de privelişti lubriceexpuse cu nonşalanţă la scenă deschisă. Fiind scrisă într-un ritm alert, cu o frazare scurtă şi acidă, cartea se poate citi uşor, dacă te laşi să aluneci leneş pe suprafeţele ei.
Totuşi, contrastul dintre opulenţa sexualismului instinctual (etalat aparent ostentativ, la rece) şi sclipirile reflexive te pune pe gânduri, pentru că ai senzaţia că, deşi ai văzut totul, a mai rămas ceva de înţeles. Şi atunci te întrebi ce drapează nuditatea, cinismul şi relativa mizantropie a celui care rătăceşte printre „mase umane plastice, reci, închise-n sine, de un egoism grosier”? Ce se ascunde în spatele acestei deambulări plictisite şi în acelaşi timp neobosite prin staţii feminine? Scotocind în spatele acestei plonjări furioase prin tot soiuri de abisuri sexuale, dublate de o percepţie cinic-dezabuzată a lumii dai, de fapt, de o profundă nelinişte umană, amestec de plictiseală, decepţie, inadaptare, singurătate şi tristeţe. Iar propria tristeţe e adâncită de tristeţea automată a celorlalţi, peste al căror cerc închis privirea tânărului (lipsit, dupa cum singur marturiseşte, de ţinte fixe în viaţă, emanând imaturitate, risc şi confuzie), se preface a nu stărui, dar îi refuză categoric vălul aparenţelor comode, scrutându-i transparenţele întunecate: „Bărbaţii-spectatori, născuţi pentru a înfuleca chipsuri, cu telecomanda în mână. Femeile îşi mângâie copiii înainte de a-i trimite la culcare. Privirile lor lăptoase alunecă leneş pe suprafeţele inerte ale mobilelor uşoare din pal, survolează covoarele, vasele de cristal, tablourile desfăşurate pe pereţii albi, interminabili. În momente ca acestea se simt cumva împlinite. Deşi dragostea a murit. S-a înălţat în întunericul marin, odată cu ţipetele naufragiaţilor şi lucirile demente ale astrelor”.
Peregrinările prin arcanele sexualităţii sunt de cele mai multe ori prilejul cu care sunt creionate detaşat şi de cele mai multe ori necruţător portretele femeilor ce par nişte pretexte ale căutării sau ale virilităţii. Fără ipocrizie şi eforturi de politeţe, sunt mărturisite senzaţiile asociate: „Pentru tine, Mona a rămas o fată tristă, cu un sex larg. O imagine, ceva îndepărtat, mort, un fel de trecut paralel, copia unui eveniment fără semnificaţie. După o oră de regulat începeai să te gândeşti la altceva. La chestii dintre cele mai diverse. Începeai să compui un articol în cap sau să faci calcule în privinţa banilor. Ai cheltuit prea mult pe taxi să o aduci în garsonieră. Vă veţi întoarce cu autobuzul în cartierul ei, pentru că pe jos ar trebui să vorbeşti ceva cu ea, nu? Şi nu ai chef. Sexul tău pluteşte într-o sală de conferinţe. Îi strângi picioarele degeaba. Îţi vine rău de oboseală. Faci tot felul de proiecte de ejaculare. Inutile”.
Desprinsă de joaca preferată a fervorilor carnale, privirea tânărului din romanul lui Sorin Delaskela surprinde imaginile denudate ale unei lumi sufocate în mâzga proprie-i ipocrizii, plasându-se de partea cealaltă baricadei, fie şi numai prin această distanţă indusă de forţa de a privi sfidător lumea în ochi, dezgustat de „naivitatea celorlalţi, de dorinţa lor de a-şi astupa urechile, de a-şi acoperi părţile puturoase, de a se învălui în lucruri calde, frumoase şi catifelate”. Împovărat de propria-i intimitate refulată, cel care jinduieşte o umanitate caldă pare însă condamnat la singurătate, căci „cu oamenii, cu cei mai mulţi dintre ei, nu poţi vorbi decât despre lucruri fără importanţă. Vorbeşti din afara ta, ca un obiect. Nu poţi fi tu însuţi. Să desfaci sâmburele din coji şi să-l striveşti cu o izbitură de pumn sub privirile lumii întregi. Să fii adevărat până la capăt, chiar dacă asta înseamnă să fii ridicol, brutal, confuz, stupid şi vulgar în acelaşi timp. Flacăra de oţel incandescent a singurătăţii. O splendoare amuţită ce urcă din viscere în sunet demenţial de tobe”.
Pendularea între interior şi exteriorul care par a se suprapune doar întâmplător este asumată lucid: „Nu sunt unitar, ci rupt, secvenţial, fragmentat. Sunt în afara mea şi ascult, vorbesc, fac gesturi. Dar sunt şi înlăuntrul meu, şi stau aşezat pe nisipul umed, privind soarele ce levitează silenţios, tandru şi puternic deasupra apelor mării. Sunt bărbat – un mecanism înscris în cursa spre nu ştiu ce. Cetăţean înzestrat cu un rol, cu o funcţiune în lume. Mă trezesc dimineaţa uluit de acest lucru. Speriat. Excitat. Şi, în acelaşi timp, sunt o fiinţă vegetală, ce trăieşte o altă realitate, autonomă”.
Forţa de impact şi în acelaşi timp farmecul romanului sunt date de trecerea surprinzătoare, dar nu mai puţin autentică, de la atmosfera sumbru-grotescă de convulsionare a fiinţei la cea tandru-învăluitoare de absorbire şi reflectare a frumuseţii. Sorin Delaskela rămâne egal cu el însuşi atât în încordarea decepţiei ce videază existenţa de sens, cât şi în liniştea înţelegerii. Atât în răzvrătiri impenitente, cât şi în calmul acceptării. Opoziţia se afirmă ca efect de contrast, „pornografia” lumii permiţând luminii, invizibilă în sine, să devină perceptibilă şi să iradieze, fie şi numai fulgurant.
Finalul romanului este unul senin, stă sub semnul exigenţelor fragile, căci privirea trează (când, de fapt, ar avea dreptul la oboseală) se opreşte îndrăgostită de irepresibila frumuseţe a lumii care, deşi discretă, pare mult mai vie decât agresivitatea sa absurdă. Este privirea copilului ghemuit în bărbatul „aşezat pe marginea unei zile de la care nu aşteaptă nimic” şi care, poate tocmai de aceea, se poate bucura: „Un căţeluş vine la mine. Îl urmează şi celălalt. Pic şi Poc, aşa i-am numit. Nu contează care e Pic şi care Poc. Îi iau în braţe şi-i mângâi. Întotdeauna m-am topit după căţeluşi”.
Instinctiv, îţi vine să zâmbeşti.
Dana Pîrvan-Jenaru
* Sorin Delaskela, Abisex, Editura Brumar, Timişoara, 2007
După ce am citit Abisex (Brumar, 2007) al lui Sorin Delaskela, m-am întrebat pe ce temelii e clădită lumea literară. Romane promovate cu surle şi trâmbiţe, dar care te plictisesc de la primele trei pagini. Te încăpăţânezi şi continui până la 30. Nici că poţi duce mai mult. Oricum, e vina ta că ai capitulat – genialitatea izbucnea de la pagina 30 încolo.
Abisex e o carte scurtă, extrem de nervoasă, fără o intrigă geometric construită. Ceva între Femeile lui Bukovski şi cele două romane ale Aglajei Veteranyi. Să nu vă închipuiţi că e o ciorbă reîncălzită. Scriitorul acesta cunoaşte viaţa (lucru rar!) şi nu are nevoie să tragă cu ochiul la alte stiluri. De literaturizat literaturizează şi el, dar nu într-o manieră istovitoare. Tehnica lui constă în comentarea unui snap-shot. Deloc tărăgănat în povestire, Delaskela se mulţumeşte cu surprinderea câtorva detalii: gesturi, priviri, vorbe pe care le interpretează abrupt şi inspirat. Propriuzis un poet, scriitorul reuşeşte nişte panseuri puternice: noi, dure, expresioniste şi acide. Spre deosebire de tinerii furioşi douămiişti care, prosternându-se în faţa beatnicilor americani, îşi puneau naratorul să-şi plângă de milă, Abisex se hrăneşte dintr-un cinism savuros. Umanitarismul e îmbrăcat în zale. Nicio urmă de boceală şi autocompătimire. Nicio criză de isterie bazată pe înjurături „inteligente”. În ce mă priveşte, sunt mult mai uşor de convins în felul acesta, decât prin izbucniri lacrimogene pe ruinele vreunei Palmire. Plânge viaţa cot la cot cu noi cînd suntem deprimaţi? Să fim serioşi!
Cred că cel mai bine pledează pentru el însuşi chiar autorul. Unele femei sunt „zdrenţe cu pretenţii de rochii de bal”. Privind viaţa „printr-un ecran de coniac”, ce descoperă el? „Deşi ea o tot ţinea că-l iubise, eram convins că-i sugea sonda pentru petrol”. Naratorul se masturbează în WC-uri publice ejaculând pe fotografia vreunei fetiţe, dar unii oameni chiar reuşesc să se iubească: „într-o altă viaţă fuseseră sâmburi strânşi într-un miez de măr roşu”. El nu se întâlneşte cu un asemenea sentiment pentru că e prea prospectiv şi introspectiv. Ştiţi, chestia cu luciditatea, peste care se scurge dezabuzarea: „adâncit în lumea mea veche de turtă dulce, de beduin ratat. În capul meu e un dans de săbii curbe”. Vieţuind într-o lume copiată parcă după serialul The Simpsons, întrebarea obsesivă pentru bărbatul cu suflet de femeie este: „Cum poţi rezista să nu te acreşti, să nu devii piton sau râmă?”. Femeile defilează în toată splendoarea/abjecţia lor. Niciodată nu se simte vreo intenţie de dispreţ faţă de ele. Pentru că bărbatul se prinde de bunăvoie în jocul sexului ca preambul al iubirii. Iată-le „cu sexele mereu la pândă, mereu fremătătoare ca nişte nări de bivol”. Vai de pielea bărbaţilor! Mai ales de a celor care şi-au mutat cruzimea genetică (copil fiind, naratorul tortura pisici) în descrierea vieţii.
Abisex este o suita de proze scurte care se pot citi si ca roman de sine statator, in care un personaj no name iese din gaoacea protectoare a sinelui larvar printr-o confesiune izbitoare despre ratare, sexualitate si multa angoasa existentiala.
A te prabusi fara oprelisti – iata singurul scop al unui faloscriptor care-si iubeste propriul dezastru si il observa necrutator pe al celorlalti. Lumea lui Delaskela aminteste cumva de cea a lui Anton Holban, prin finetea observatiei psihologice si a notatiei despre un sine care nu poate iesi din imaturitate – intrucit nici nu-si propune –, cu un plus de violenta a limbajului si a descrierilor sexuale pe care autorul “Daniei” nu si-ar fi permis-o. Tema vitala a romanului, dincolo de conotatiile explicit-erotice si de limbajul crud in care eroul descins parca din “Cele 120 de zile ale Sodomei” isi povesteste cuceririle este una grombowicziana, la care se adauga, subteran, dar nu mai putin persuasiv, tema Lolitei lui Nabokov. Delaskela este captivat de acesti maestri, la care pare sa se adauge unul de data recenta, Charles Bukovski, cu al sau cinism erotic ce deverseaza adesea in scatologic si sociopatie mizerabilistica. Foarte bine scris, intr-un registru care trece usor de la stilul ceremonios la facializarea cuvintelor, Abisex exploreza lumea de margine a sexului frecventat in diverse ipostaze care amintesc de un fiziolog al amorului provincial-destestabil. Detracarea este termenul-cheie care poate descifra o carte scrisa cu ochii pe un bestiar galopant al placerilor. Omul fara insusiri al lui Delaskela inoata contra curentului (inclusiv literar) ca un spermatozoid care isi aminteste drumul pina la ospiciu si inapoi (ca sa citez titlul unui poem al lui Paul Vinicius) contra curentului mistificator al sexului redus la o simpla caricatura, dar exaltat in speranta unei salvari atipice. El observa cu luciditate si cu umor amar lumea muncita de akolasie (neinfrinarea de care vorbeste Lacan in “Istoria sexualitatii”) in care colcaie pofte inavuabile, dar satisfacute cu acea morbidezza caracteristica marilor marginali – si de aceea foarte cautat. Lumea lui Delaskela este populata de ratati, alcoolici, perversi sexuali, des-centrati cu centrul de greutate aruncat sinucigas peste bord, personaje ale marginii decazute care putrezeste undeva la frontiera unei galaxii a sexului fara nici o metafizica. În ciuda unor descrieri dupa natura foarte crude si de un tip verist excelent cambrat in spatiul povestii spuse de eul narator, lumea lui Delaskela este una a tristetii post-coitum, asa cum trebuie sa se fi simtit demiurgul insatiabil care a creat-o la deznadejde. Toti isi arunca saminta – ca demni urmasi ai lui Onan sau ai catarilor – si isi ineaca sufletul in alcooluri proaste intr-o disperata cautare a sinelui pe care il banuiesc oglindit in abjectia Celuilalt. Este, in ciuda cruzimii care o anima, o lume plina de poezie, remarcabil sugerata de tisnirile frazei uni scriitor care se arata si ca poet remarcabil al starii de degradare sau de beatitudine atinsa in cadere. Abisul cheama abisul, dar Abisex-ul lui Delaskela este un hau fara speranta si fara fund. Femeile prin care respira acest nesatios explorator al abjectiei in iubire sunt de o autenticitate remarcabila, de la putane dizgratioase la campioane al caritatii, la fel cum memorabile sint personajele masculine ale lumii acestui prozator care surprinde epilespsia amorului. Trofin, cinicul de serviciu al unei lumi mortificate de propriile pofte sau Liu, pustiul reificat dupa un principiu entropic al lumii in care copilareste salbatic, sint personaje memorabile. Daca ar fi sa compar ca realizare cartea lui Delaskela cu ceva care s-a scris la noi mai bun in materie in acesti ani de nestavilit sex la toate nivelurile nu imi vine in minte decit “Bagau” al Ioanei Bradea. Numai ca acolo, eroina cartii este imbibata de un intelectualism pe care autoarea nu a reusit sa-l mascheze in vitrina cu sex comandat care este lumea ofertantelor de amor la telefon. Personajul lui Delaskela isi refuza constient acest statut intelo, in cautarea unei autenticitati care sfideaza karatele nostalgiei dupa intelect, chiar daca si la el sexul vine adesea din cap. În orice caz, romanul lui Delsakela este mult mai bun decit “Aventurile unei prostituate de lux bucurestene” scris de misteriosa si previzibila, totusi, Belle de Nuit. Acesta din urma imi pare mai degraba un roman jurnalistic asupra lumii interlope a amorului si a pietei de carne dulce din Romania. Evitind “fotografia” si cuantificarea de tip sociologic, romanul lui Delsakela este o radiografie a erosului si a interioritatii ultragiate intr-o epoca in care totul este troc si afaceri pe piata omului. Salvarea se face, ca in vremurile apocaliptice descrise de Bocaccio, prin sex si caderea in gol, ambele voite cu o anume cruzime care dau personajelor cartii alura damnatilor care stiu in ce bolgie vor sa ajunga dupa judecata de apoi. Un roman memorabil, excelent scris, mult peste media celor publicate cu mare tam-tam la “Polirom”.
Gelu Negrea
Olguţa, Maia, Erica, Lim, Di, Lori, Lara, Elza, Livia, Viola, Ilona, Aria, Mona, Ina, Flores, Sorana, Ramira, Blanche, Jeni, Anemarie, Helga, Jojo, Bambi, Angela, Isa, Liz, Teodora, Tania, Lumi: adolescente precoce, minore vampirice, tinere cu şi fără prejudecăţi, nimfomane frenetice ori simple purtătoare ilegale de vagin, indiferent de vârstă, stare civilă, apartenenţă politică ori profesională, convingeri religioase sau alte determinări – toate se bulucesc în ipostaza de partenere erotice mai mult sau mai puţin accidentale ale personajului narator din Abisex, romanul lui Sorin Delaskela editat anul trecut la Brumar de Robert Şerban. Un palmares deloc impresionant pentru un performer al amorului liber; o listă de victime frumuşică, totuşi, pentru un tip cu apetit sexual normal.
Dar intră, în chip esenţial şi definitoriu, protagonistul cărţii în vreuna din aceste două categorii? Dacă ar fi să dăm credit unora dintre mărturisirile sale, da: „În inima mea e o dimineaţă de duminică. O interminabilă, nesfârşită dimineaţă de duminică. Iar în adâncul inimii mele e imaginea sepia, cristalizată şi sunătoare a propriei vieţi. La 33 de ani, Isus răsturnase lumea cu cracii-n sus. Eu nu am răsturnat cu cracii în sus decât vreo câteva femei, zece sau cinşpe, sau douăzeci, nici nu contează. Singura mea creaţie este simfonia celor 20000 – zic şi eu – de orgasme minore smulse-n zbaterea fesierilor”. Scârbă de viaţă deversată în sexism, ceva debusolare, oleacă de cinism hlizit, foame de sens într-o trăire redusă la zoologie socială („Pe frunţile noastre scrie cu aldine: nu există sens.”) – în mare, recuzita standard a fanatului postmodernism literar made in Dâmboviţa ce planează deasupra unui teritoriu plasat la interferenţa mizerabilismului existenţial cu pornografia agresivă. În paragraful imediat următor, însă, textul glisează subit în registrul grav, deschizând şi o altă perspectivă, complementară: „Poate sunt un ratat. (…) Într-un fel sau altul, cei mai mulţi dintre noi suntem nişte rataţi. Mucoşi holbându-se la crestele pe care ar fi vrut să se caţere. Zdrenţe cu pretenţii de rochii de bal. Ce înseamnă să fii ratat? Să porneşti spre ceva şi să te pierzi pe drum. Să nu ajungi nicăieri. Dar eu nu am pornit spre nimic. Nu am avut niciodată o ţintă…”.
Abisex – un construct lingvistic ingenios – reprezintă conceptul rezultat din juxtapunerea, formală şi semantică, a două vocabule: abis şi sex; la rândul ei, cartea omonimă are o structură de asemenea hermafrodită: roman-eseu. Din păcate pentru prozatorul care se vrea aici autorul, cu accent pe al doilea termen. Să mă explic.
Sorin Delaskela nu este un scriitor care, venind din neant, plonjează intempestiv în spaţiul public. Pe numele adevărat Sorin Vidan, este acelaşi cu eseistul despre care Dan C. Mihăilescu, în volumul al treilea din Literatura română în postceauşism, referă mai mult decât favorabil (fapt ce a stârnit iritarea unor outsideri nevricoşi şi ignoranţi, pentru care eseul românesc contemporan se reduce la figuraţia celor trei-patru corifei bucureşteni ai genului pe care, între noi fie vorba, îi cunosc mai mult de la televizor şi de pe Calea Victoriei, decât din cărţile publicate). Până acum, cel puţin, vocaţia autentică a lui Sorin Vidan/Delaskela se circumscrie perimetrului eseistic, unde este realmente redutabil: el „vede idei”, se mişcă denzinvolt printre abstracţiuni pe care ştie să le sensibilizeze percutant, are abilitatea de a problematiza inteligent realitatea şi de a-i revela faţetele ascunse gândirii comune, este expresiv şi convingător – totul în siajul conceptual şi stilistic, excelent asimilat, al lui Emil Cioran, spiritul tutelar al demersului său auctorial. Deocamdată, Sorin Vidan îl domină autoritar pe Sorin Delaskela, îl ţine captiv în mrejele farmecului discret al eseului şi, ipso facto, îi subminează pervers tentativa de a păşi pe solul prozei, către care aspiră cu îndreptăţite speranţe, totuşi. Cele mai valoroase pagini ale ultimei sale producţii beletristice (între timp, i-a mai apărut un volum de publicistică) aparţin, fără îndoială, exerciţiului eseistic, acest „gen intermediar, situat între confesiunea personală şi studiul analitic”, cum îl defineşte inspirat Pierre Moreau.
Abisex poate fi aşezat sub semnul unui enunţ formulat undeva, prin ultimul capitol al cărţii: „Stau din nou pe marginea unei zile de la care nu aştept nimic. Abisul diurn, freamătul multiform de chipuri şi voci, zbenguiala multicoloră şi evanescentă. Dincolo de aceste ziduri e o întreagă ţesătură de primejdii şi fugi…”. Cu ce umple scriitorul, epic vorbind, acest „abis diurn”? În proporţie covârşitoare, cu ravagiile erotice (vezi enumerarea din incipitul acestui articol) pe care protagonistul naraţiunii le dezlănţuie multilateral în hotărârea sa fermă de a nu ierta nimic din ceea ce se cheamă femelă, doar câteva dintre partenere putându-şi revendica nobila condiţie a feminităţii. Pe acest teren plin de capcane, Sorin Delaskela reuşeşte să fie natural, frust şi dezinhibat fără a aluneca în vulgaritatea ternă ce grevează, de regulă, textele de profil ale unor, să spunem, Ioana Baetica, Claudia Golea sau Maria Tacu (femei, care va să zică…). Prin paginile Abisex-ului, se răsfaţă într-o veselie acuplări (toată gama: vaginale, orale, anale…) exersate în cele mai insolite poziţii şi locaţii, penisuri, sfinctere, vulve, felaţii, sodomii, iar Sorin Delaskela nu se încurcă, aşa ca mine, în pudibonderii virginale: toate sunt menţionate cu numele lor lăsate din străbuni. Cu toate acestea, impresia este mai degrabă de lehamite a trăirii, de disperare şi dezorientare transferate în licenţios lingvistic, decât de lubricitate propriu-zisă. Ceea ce nu-i nici uşor, nici la îndemână.
Există, totuşi, în retrospectiva existenţială din Abisex câteva insule de epică neatinse de furia erotismului ostentativ: scenele cu Octav, şeful unei agenţii imobiliare, cu Geo, ziaristul „din garda veche”, cu Edi Francezul, patronul firmei de asigurări, dialogul cu Helga despre căsnicia ei ratată etc. Ele oferă argumente substanţiale pentru o investiţie de încredere în posibilul destin de prozator al lui Sorin Delaskela. Ce se va întâmpla însă atunci cu eseistul Sorin Vidan? În acest moment delicat al traiectoriei sale literare, nu-mi pot asuma riscul unui răspuns la o astfel de întrebare mai mult decât hamletiană… (Luceafarul, nr 34, 15 octombrie 2008)