lectura la El Comandante, din Abisex ed. a ll a

intre Alex Voicescu si Claudiu Komartin

Constantin Abaluta, Alex Voicescu, Livia Stefan,  

Cristina Nemerovski, Ioana Bogdan

afisul

Alex Stefănescu

Alex Ştefănescu

UN AUTOR CINIC

Nu (prea) avem autori cinici. Nu avem vocaţia cinismului (pentru că suntem prietenoşi cu lumea, cum scrie înghidurile turistice pentru străini, dar şi pentru că ne lipseşte forţa morală de a merge cu sinceritatea până la capăt). La noi n-au apărut până acum un Céline sau un Sologub, un Jean Genet sau un Gombrowicz. Tinerii care practică "mizerabilismul" nu sunt cinici, au doar insolenţa stridentă a unor timizi. Felicia Mihali, o prozatoare cu adevărat cinică, a căzut ca un meteorit în literatura română şi aprodus consternare, dar în scurtă vreme – deznodământ simbolic – s-a expatriat. Putem vorbi acum de încă o apariţie de acest fel, cu caracter de (rarisimă) excepţie. Este vorba de Sorin Delaskela, autorul romanului Abisex. Sorin Delaskela s-a născut la 24 septembrie 1968 la Drobeta Turnu-Severin.
A studiat sociologia şi filosofia la Universitatea din Craiova. A fost, succesiv, muncitor necalificat, bibliotecar, ziarist, şomer, redactor-şef, consilier de imagine şi strategie electorală, şef de cabinet parlamentar. Romanul său, scris la persoana întâi (şi, din când în când, la persoana a doua), din pespectiva unui tânăr care trece de la o îndeletnicire la alta, fără să se remarce în nici una, valorifică probabil ceva din această experienţă. Ceea ce face însă romanul demn de interes, mai mult decât "caleidoscopul" mediilor sociale, este perspectiva cinică asuprarealităţii. Situaţii care ne sunt familiare (şi de care, eventual, ne-am şi legat afectiv de-a lungul timpului) sunt privite de autor într-o lumină rece, necruţătoare, făcându-ne să tresărim ca la vederea unei flagelări în piaţa publică:
"La ora aceasta, toţi bărbaţii din lume stau crăcănaţi şi băloşi, lipiţi de ecranele televizoarelor. Au fost vremuri în care feţele lor dârze fluturau sub flamuri, sub zidurile cetăţilor păgâne. Dar aceste timpuri au murit demult şi nu vor mai învia niciodată. Poate că e mai bine aşa. Bărbaţii-spectatori, născuţi pentru a înfuleca chipsuri, cu telecomanda în mână. Femeile îşi mângâie copiii înainte de a-i trimite la culcare. Privirile lor lăptoase alunecă leneş pe suprafeţele inerte ale mobilelor uşoare din pal, survolează covoarele, vasele de cristal, tablourile desfăşurate pe pereţii albi, interminabili. În momente precum acesta se simt cumva împlinite. Deşi dragostea a murit. S-a înălţat în întunericul marin, odată cu ţipetele naufragiaţilor şi lucirile demente ale astrelor." Cinicul are, cum se vede, nostalgia unor vremuri eroice. şi, în mod paradoxal, o sensibilitate de poet. Cruzimea cu care observă lumea este, poate, un protest împotriva prozaismului ei. Cu aceeaşi obiectivitate nemiloasă este studiată relaţia sexuală cu fiecare femeie (şi sunt multe femei în roman, o adevărată colecţie): "O ţin pe genunchi pe Viola, strivindu-i sfârcurile în palme, plimbându-mi limba prin gura ei scârboasă. Scufundaţi în Personal Jesus. Viola îmi striveşte limba între dinţii ei cariaţi. Degetele mele se caţără pe sânii ei vlăguiţi. Pe corpul ei osos şi transpirat. O frec mai mult mecanic, aiurea. Stă agăţată de mine ca o veveriţă de ramuri. - Vrei cioco? Hai, papă şi tu. Îmi plimbă bucata de ciocolată pe sub nas. Îmi vine să o arunc pe fereastră. Probabil ar fi avut acelaşi sunet cu al unei pungi cu apă. Pleosc. S-ar fi spart, fufa. O tonă de spermă s-ar fi revărsat pe străzi. Corpuşoare miliardisime de spermatozoizi morţi. A doua zi de dimineaţă, oamenii muncii ar ocoli-o indiferenţi, grăbiţi. Mugetul halelor i-ar chema, halucinant, ca un cântec de sirene sclerozate." Urmează o defilare de personaje feminine (un slide-show), portretizate exclusiv prin comportamentul lor sexual:"La antipodul fufei tragice Viola, e angelica Ilona. ş…ţ - Trebuie să te speli cu săpun, bine de tot. Fără grabă. E important. Uite aşa.O asculţi foarte supus. Nu trebuie să o superi. Dacă vrei să ajungi între cracii ei orbitori. O simţi speriată cu tine. Înţelegi. Gesturile tale se doresc tandre, dar nu-s. Îţi plimbi sexul peste sânii ei alb-rozalii şi suavi. O simţi oripilată, dar şi curioasă. Îţi place să-i priveşti sexul, să împingi cu limba himenul, să-i înfrângi crisparea încetul cu încetul şi să simţi cum se umple de dorinţă ca oamforă de vinul aromat şi viclean."; "Apoi a fost Mona. Cea mai înaltă secretară din lume. ş…ţ Îţi bate la maşină comentariile politice pe care le duci lui Geo la ziar. Le bate frumos, la un rând jumătate, cu aliniate. O frumuseţe de litere se înşiruie pe paginile albe. Clasa politică autohtonă e o aglutinare de orgolii mărunte, frustrări, nevroze, creiere mici şi burdihane insaţiabile. Preşedintele e mai ridicol ca un Moş Crăciun în izmene. Tâmpenii. ş…ţ Pentru tine Mona a rămas o fată tristă, cu un sex larg. O imagine. Ceva îndepărtat, mort, un fel de trecut paralel, copia unui eveniment fără semnificaţie. După o oră de regulat, începeai să te gândeşti la altceva. La chestii dintre cele mai diverse. Începeai să compui un articol în cap sau să faci calcule în privinţa banilor." Etc.
Romanul e, în unele momente, violent-licenţios, dar niciodată grosolan. Oricum, nu alunecă în pornografie, deşi o simulează, pentru îngrozirea cititorilor. Ca orice cinic, autorul are un anumit sadism în raport cu cei care îl citesc.
El foloseşte fraze scurte şi energice, care îi conferă autoritate. Parcă mânuieşte un bici.I se poate reproşa doar că, din dorinţa de concizie, din oroarea de explicaţii, devine uneori eliptic. Câteodată nu se poate înţelege cine cu cine s-a întâlnit, unde sau când s-a întâmplat ceva etc. În rest, însă, romanul e remarcabil.
Va trebui ca de acum înainte să urmărim cu atenţie (şi înfricoşare) evoluţia lui Sorin Delaskela.

spadez

Sorin Delaskela - Abisex

***** Inainte sa ma interesez despre ce se presupunea a fi volumul de debut al lui Sorin Delaskela, mi-a placut si m-a intrigat deopotriva, numele. Abisex. Nu am incercat sa-l disec si sa-i scot la iveala intelesuri ascunse, nicidecum. L-am luat ca atare. Ca o prajitura pe care nu o supui analizelor pentru a descoperi ca-i buna. De altfel, stii deja asta si incerci sa te bucuri de ea cat mai mult.Volumul l-am primit prin posta direct de la autor, cu autograf. E o poveste lunga, aceea a autografelor si a ce inseamna ele pentru mine. Insa spun doar ca o carte pe care autorul scrie o dedicatie sau un autograf, ma face sa traiesc si sa inteleg cu atat mai mult volumul.Abisex e un roman care prezinta constiinta dezlantuita a unui barbat traind intr-o lume a femeilor. Barbatul, protagonistul, constientizeaza subtil realitatea insa nu incearca sa i se opuna prea mult. Pur si simplu o accepta asa cum este si incearca sa-si croiasca drum printre femeile ce le intalneste zi de zi.Femeile seamana cu bomboanele acelea micute, rotunde si dulci, care se sparg usor intre masele sau se asaza sub limba pana se topesc. Au diferite arome si culori. Unii barbati consuma o punga intreaga, altii doar o biluta sau doua. Dar nu conteaza numarul. Gustul e unic si nu-l poti uita niciodata.Trebuie amintit ca Abisex nu este un roman pentru minori, desi limbajul folosit de Sorin Delaskela imi pare mult mai natural decat orice alta forma de limbaj artificial, prefacut. Franchetea limbajului, faptul ca nu se sfieste sa-si descrie sexul in termeni pseudo abstracti, faptul ca gandurile sale despre femei nu cunosc cenzura ci doar realitatea pura, toate acestea inseamna un mare plus pentru roman, care spune lucrurilor pe nume. Nu as vrea sa se inteleaga ideea gresita: Abisex nu este nicidecum un roman scris sub forma de razbunare, ci dimpotriva. Totul e descris cu atata naturalete incat eu insumi mi-am pus deseori intrebarea daca este posibil pentru un barbat sa se detaseze atat de mult de anumite lucruri si sa priveasca senin inainte.

E bine sa nu vezi timpul. Sa nu-l simti. Eu il simeteam, din plin. Stiam ca nu e fara de capat. M-am lipit mai bine de canapea, in semiobscur. Un rapper indeslusibil bombane ceva. Intr-o zi am 10 ani. Intr-o zi voi avea 40 de ani. Intr-o alta zi, 70. Apoi totul se va stinge. Clic. Viata. E la nave va. Viata e doar o vaca cu clopot legat cu funda roz, cu copitele lacuite, incalecata si fututa de taurii furiosi ai absurdului.

***** In aparenta, exista doar doua constante in carte: bautura si sexul. Trecand dincolo de superficialitate, observ ca totusi, chiar daca totul intr-un final ajunge la sex, drumul parcurs pana acolo nu este dominat de acest gand. Exista popasuri care limpezesc mintea si ofera noi perspective, ganduri straine care sunt luate de bune. Exista totusi si drumuri de tara, hauri negre amorfe si intangibile care te fac sa te gandesti ca nu-i nimic atat de special la viata asta. Mi-a placut mult contrastul dintre cele doua “drumuri” insa mi-a placut si mai mult morala ce am desprins-o din pricina acestuia.Trag lent patura pe mine. Ar trebui sa-mi pun afise mari pe tavan si niste proiectoare puternice, care sa le lumineze in permanenta. Viata este extraordinara, ceva de genul asta. Ceva puternic care sa ma scuture, sa ma mobilizeze.Fiind un fan Chuck Palahniuk nu am putut sa nu observ firavele asemănări. Ele se disting mai ales la limbaj si la modul de a spune povestea. Propozitii scurte, incisive, combinate cu fraze leneşe şi lungi.Vulgaritatea romanului mi se pare ceva firesc, ce nu ar trebui disecat. Intocmai ca si titlul. O carte nu foarte stufoasa, insa care adaposteste mai multe idei despre viata si despre lumea in care traim, decat o carte cu mai multe pagini.

STEFAN TOMA

http://townportal.ro/carti/viata/sorin-delaskela-abisex/

masa pustie

Omul jupuit. Abisex

posted by Cristian SÎRB

Eu nu scriu recenzii. Nu ştiu, nu am exerciţiul. Când admir câte ceva înlăuntru, tac, rămân mut, de obicei. Nu sunt în stare, cred, să scriu cu patimă decât în opoziţie cu alt scris, cu scrisul altuia. M-am obişnut, din contră, să ripostez: timpului, nepăsării, ignoranţei furioase, corectitudinii îmbâcsite. Iar când dau peste o înfăptuire remarcabilă, o carte-sfredel, un gest reparator, o fiinţă omenească înzestrată cu darul rar al prieteniei, cu greu pot potrivi câteva buchii. Pentru a le recomanda pe toate lumii spre o iluzorie încercare de mântuire, aşa cum cei ce se mai pricep la scris sunt obligaţi moral s-o facă. Azi voi încerca marea cu degetul, însă. Vă amintiţi acea ilustraţie, deja "clasică", din manualul de anatomie, la lecţia despre sistemul muscular: un om roşiatic, anonim, văduvit de piele, cu muşchii bine conturaţi, cu ochi holbaţi, siliţi să vadă, fără pleoape. Arăta nu atât ca un util material didactic cât ca un stadiu, al doilea, să zicem, al descompunerii. Avea înfricoşătoarea înfăţişare a unei premoniţii, a destinului rezervat tuturor celor ce-l priveam. Ei bine, acel om fără epidermă (ce nu-şi va atinge nicicând destinul) mi s-a revelat în fiecare din cele 180 de pagini ale Abisex-ului "săpat" cu dezesperantă meticulozitate de severineanul Sorin Delaskela. Un roman-proces verbal al cunoaşterii nemiloase de sine. Al autoconştientizării ca pedeapsă, protest, dar şi ca încercare de redempţiune. Abisex este cartea orbirii depline, de sine lucidă. Individului rămânându-i doar capacitatea de a cunoaşte lumea prin pipăit, prin penetrare de tip ciocan pneumatic, timp în care obscenitatea devine noua mistică, o mise en abîme alternativă. Limba (da, muşchiul acela neliniştit din cavitatea bucală) este, pentru ezermester-ul ratat al lui Sorin, unul din principalele organe locomotorii, circulând sexual pe carosabilul iubitelor sale scăpătate, dar şi al treilea ochi (organ de de-limitare empirică). La fel, falusul - ultimul argument în bătălia cu nonsensul. Dezbărate de orice alură obscenă, prin suprautilizare şi demonetizare. Obscene ne apar, în schimb, îmbrăcămintea, ipocrizia, abandonul egoist, minciuna, adică tocmai uneltele de care ne servim zilnic pentru a ne târî prin viaţă. Pornografice sunt, prin contrast: goana seacă a mulţimii de pe stradă, orice fel de războire în numele oricărui ideal, iubirea consumată prin trădare. Sunteţi familiari cu necesitatea aceea distinctă, la deschiderea unui volum scris cu cârlig, şoapta aceea interioară, anxioasă, care ne constrânge să ne promitem nouă înşine că-l vom reciti, încă aflându-ne la cele dintâi file, că trebuie să ne întoarcem, cât mai curând după ce am citit sfârşit, la prima pagină. Când am crăcănat Abisex pentru a purcede la lectură, pe lângă iţirea în minte acestei ciudate făgăduinţe de care scriu (şi care te face să citeşti frisonat, repezit, biciuit de la spate şi de fraza tăiată scurt, frust), un surâs subţire mi-a invadat trupul: mă strecuram fără prea mare delicateţă între coapsele zvâcninde ale unei femei "scrise într-o limbă dispărută de mult şi pe care nu mi-o aminteam decât foarte vag". Şi am văzut că e bine. Şi am văzut că-mi "plăcea să îi privesc mişcările şi tremurul din priviri, să îi ascult suspinele cărnii şi fâlfâitul de fluture nocturn al inimii". Să nu se mânie autorul - trag speranţă - că l-am parafrazat atât de stângaci... Am citit, cu maximă exigenţă (pe care, ruşinos, unui scriitor străin nu i-aş fi acordat-o 100%!) romanul lui S.D. încă din februarie, deîndată ce mi l-a trimis, binevoitor, cu dedicaţie. De atunci, tot amân să scriu despre el. Spun şi de ce: de teamă că nu va răzbate suficient de clar din cuvintele mele valoarea acestei cărţi şi, astfel, să fac un deserviciu literaturii. Motivele acestei previzibile şi stânjenitoare neputinţe le-am expus în introducerea acestui text. Tonalitatea şi stilul lui Delaskela îl apropie fără îndoială de Pascal Bruckner, cu a sa Iubire faţă de aproapele. Nu mă tem că greşesc. Voi încheia cu mărturisire hiacintică: spre a-mi ilustra mai potrivit opiniile subiective, aş putea transcrie aici toată cartea. Totuşi, sunt în măsură să optez pentru un fragment de fină lucrătură stilistică: Tăcerile niciunei alte femei nu te-au provocat astfel, nu au avut o asemenea substanţă, nu au avut aura tăcerilor ei. Ai urmărit cu atenţie şi pasiune feluritele forme de tăcere: tăceri oarbe, goale. Încăperi ce nu ascund nimic. Tăceri grele, otrăvite, pline de spaimă şi nesiguranţă, inocente, şi tăceri reci, ostile, zămislind în taină un rictus. Tăceri dezolate, protectoare, aproape materne, care te învăluie în puful lor cald. Tăceri obeze, scârboase. Tăceri fragile şi tăceri oglinzi în care te răsfrângi şi te destrami. Destăinui că, personal, cel din urmă tip de tăceri m-au înspăimântat cel mai mult la întâlnirea cu o fată/femeie – tăcerile oglindă. În abisul solitarului severinean dai, totuşi, peste lumina pâlpâindă a unui suflet de "copil întemniţat, îngropat, făcut ghem. Cu genunchii aduşi la bărbie." Care îl mai poate apăra cu succes pe autor de tentaţia înfiorătoare a seriozităţii. Lichidul amniotic în care pluteşte acest foetus neajutorat: o anume concentraţie de coniac şi fum lăptos de ţigară. Prin "ecranul de coniac" el priveşte viaţa.

http://masa-pustie.blogspot.com/2008/03/omul-jupuit.html

bookblog

Abisex

29.7.2008 | Mihaela Butnaru, Erotica

Autor: Sorin Delaskela

Văd cartea lui Sorin Delaskela ca pe o încercare de dezgolire a lumii, cercetare febrilă în intimitatea ei, venită din curiozitate, exasperare şi pasiune. Pînă la urmă, luciditatea nu poate rezulta decît din exasperare, dintr-o tensiune internă care face ridicole, aproape obscene lucrurile pe care îşi bazează oamenii viaţa: munci mărunte fără vreun scop sau vreo satisfacţie, iubiri programate, plictisite, iluzii de glorie sau nemurire, viclenia, profitul. Sunt scrise în Abisex dramele obişnuite, lipsite de grandoare, cu atît mai dureroase cu cît nu le salvează spiritualizarea.

De altfel, a purifica nenorocirile oamenilor, a-i îmbunătăţi, descrie în culori călduţe nu sunt altceva decît forme subtile de iluzionare. În schimb, Abisex este o lume fără amăgiri, nudă, poate de aceea, pentru unele gusturi, şocantă, obscenă, revoltătoare. La o vedere superficială, încă o pornografie dezabuzată, din nou lumea în descompunere. Ce deosebeşte cartea lui Delaskela de mistica sexuală a lui Leonard Cohen sau de voluptatea apocalipsei lui Henry Miller, autori de care se apropie, este refuzul grandorii. Asta duce la un fel straniu de înţelegere, apropiere de mintea cititorului, un fel de modestie care captează încrederea.

Veţi întreba, poate, ce se petrece în cartea asta, pînă la urmă. Dacă este un inventar de dezamăgiri şi eşecuri, scrise cu un umor sumbru, dacă este o carte cu portrete feminine minunate, o disperată explorare a sexualităţii, o scotocire prin fiinţă după izbăvirea imposibilă. În Abisex se găsesc toate acestea, prea puţin cosmetizate, însă într-o formă limpede, o poezie firească. Relevant ar fi, probabil, să citez toată cartea, stilul autorului, cu ceva din cruzimea celui care scrie pentru sine, dar se lasă citit pe furiş, trece cu eleganţă de la melancolie la patetism, de la limbajul frust la cel delicat. La nivelul construcţiei, pare greu de crezut ca Abisex este prima carte a autorului.

Totuşi, un exemplu: „Simţi că nu mai e nimic inocent în această furie de zi cu zi. Că totul e o mecanică idioată şi sumbră, care te propteşte direct în moarte. Ce faci?eşti întrebat. Iată, fac asta şi asta, spui. Dar, în realitate, ştii bine că tu nu faci realmente mai nimic. Nu faci tu ceva sau altceva. Ceva te mişcă încolo şi încoace, înainte şi înapoi. Ceva fantomatic trăieşte în numele meu şi al tău.”

În fine, consider că etichetarea cărţii drept erotică sau pornografică acoperă un aspect restrîns, care i-ar păcăli atît pe cei deja plictisiţi de valul porno din literatura română, cît şi pe cei care au reţineri, mai mult sau mai puţin ipocrite, faţă de limbajul dezinhibat. Pe de altă parte, o asemenea etichetă este şi o bună reclamă: sunt convinsă că scrierea lui Sorin Delaskela este una din puţinele cărţi româneşti care pot fi traduse şi primite cu interes. Nici subiectul, nici abordarea nu suferă de acel fel de îngustime explicabilă, care să le facă valide numai în spaţiul limbii române, între aluzii pe care numai noi le înţelegem. De aceea, cred că Abisex merită mai multă atenţie, o lectură lipsită de prejudecăţi referitoare la faimă şi anonimat, la limbaj decent şi indecent. Lectură pe care v-o doresc.

Scrisă de Mihaela Butnaru

http://www.bookblog.ro/x-mihaela-butnaru/abisex/

Prăvălia culturală

Xenia Karo

Când, în sfârşit, nimic nu e
sau
când goliciunea e seacă

Sorin Delaskela, Abisex, Editura Brumar, Timişoara, 2007

Cum încerc să mă specializez pe poezie, foarte rar am scris până acum despre proză. Când s-a întâmplat, am scris din entuziasm, deci mai degrabă ca simplu cititor. Acum, am găsit, din nou, o carte pe care vreau să o anunţ – cu siguranţă nu va avea promovarea pe care o merită. Este vorba despre Abisex de Sorin Delaskela (respect pseudonimul) apărută la Brumar, anul acesta. Replică (în interpretarea mea) la De ce iubim femeile a lui Mircea Cărtărescu, cartea aceasta mizează pe confesiunea dură. Sub alibiul pornografiei, naratorul se aruncă (cu elanul unui sinucigaş, dar doar atât) în abisul sterp al unui cotidian care este al nostru, al prezentului nostru. Poveştile (sau povestirile) sunt prinse în rama concluziei cu care se deschide volumul: "Există deci o lume care crapă şi pute şi se duce lent şi fără întoarcere la fund. Iar în acest univers căcăcios şi dement funcţionez şi eu. Şi, ca urmare, mă duc lent şi fără întoarcere la fund. Nici măcar nu mă împotrivesc. Nici măcar nu protestez." (p. 7-8). Am extras doar acest citat, deşi tentaţia de a posta în paginile Prăvăliei culturale întreg prim capitol este mare.
Rama aceasta este apoi umplută argumentativ cu dejecţiile senzoriale (numite eufemistic, în viaţa de zi cu zi, libertate de expresie, dezinvoltură lingvistică etc.), care converg în starea permanentizată de scârbă, de sfârşit de lume, de inutilitate. Numele aduse să-i fie partenere povestitorului, Viola, Flores, Ramirez, Jojo, Tania şi altele sunt, ca să zic aşa, tastele, prin care acesta îşi transmite "flacăra de oţel incandescent a singurătăţii" (p. 69).
Sunt sute, mii de voci revuistice sau nu care deplâng melodramatic pudibonderia, ipocrizia şi alte asemenea tare fără a sufla însă o vorbă despre utilitatea/ inutilitatea, sau, altfel spus, despre rolul semnificativ pe care o atare libertate – să acceptăm de dragul demonstraţiei – l-ar avea în text, pentru că, nu-i aşa?, pînă la urmă ceea ce contează e textul, nu sexul. În bătălia aceasta a educării boborului întru libera exprimare a pulsiunilor, s-au aruncat tone de maculatură. Au apărut excrescenţe textuale care nu aveau alt merit în afara aceluia de a "spune pe bune". Sunt şi victime – de teama de a nu fi băgat în categoria pudibonzilor, mulţi, după exerciţii în oglindă, şi-au dezvoltat peste noapte organul rostirii "fără perdea". Nu o dată te împiedici de domnişoare maestre în arta pornolingvistică sau de octogenari care "rup audienţa" cu nonşalanţa lor, de asemenea, lingvistică. Ce poate fi mai grotesc decât un bătrânel răutăcios care a învăţat ca pe apă o retorică în care nu se mai regăseşte de cel puţin 40 de ani, dar pe care o expune bâţâindu-se frisonat de minciună şi micime? După fluviile de literatură... demistificatoare, o carte precum Abisex nu se mai vede. Suntem prea obosiţi... după ce atâta vreme ne-am chinuit să fim în trend! Suntem prea obosiţi să mimăm blazarea, sictirul, mitocănia, ca să-l mai vedem pe cel care chiar cunoaşte greutatea unei înjurături. Abisul nu se vindecă nici măcar cu sex, pentru că, în viziunea autorului, atunci când nu ai nimic şi ceea ce ai este tot nimic, diferenţa este că atunci ai timp să-ţi spui: "Cad! Uite-mă cum cad!". Ai timp să priveşti fără nici un fel de panică viaţa ta previzibilă: "Într-o zi, o să am şi eu 50 de ani, ca el. O să-mi plimb nepoţii cu bicicleta. Asta după ce o să mă însor cu Tania şi o să ne mutăm în apartamentul părinţilor mei. Ei o să se mute în casa de la ţară, la vreo 20 de kilometri de oraş." (p. 162). O existenţă care se târăşte lucid spre non-existenţă se scrie într-o carte care taie pur şi simplu respiraţia.

Dana Pârvan-Jenaru

Fiinţe fragmentate

După publicarea mai multor volume de eseuri, eseistul Sorin Vidan s-a „multiplicat” în romancierul Sorin Delaskela, publicând în 2007 la editura Brumar romanul Abisex.Acesta avea să devină cea mai comentată carte a sa, de la paginileRomâniei literare, până la sprintenele bloguri, autorul însuşi recurgând la un blog de promovare a romanului, unde postează şi fragmente de jurnal, grave în esenţă, delectabile însă prin fibradeseori candidă, dar mereu lucidă care le străbate. Nici volumele anterioare de eseuri nu au rămas fără ecouri, scriitura lui Sorin Vidanfiind apreciată, printre alţii, de Livius Ciocârlie şi Dan C. Mihăilescu care l-a inclus în al treilea volum din Literatura română în postcomunism, la capitolul „Fervoarea libertăţii. Politică şi literatură. Spectacole de idei”, alături de nume grele precum Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu, Cristian Bădiliţă, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu, Sorin Antohi, etc.

Deşi face pasul la proză, autorul nu plonjează total în ficţiunea narativă. Pe de o parte, Abisex este construit fragmentar, nevând un fir epic care să-i orienteze construcţia, iar pe de altă parte, frânturile eseistice secretă un lirism problematizant, de o sensibilitate aparent contrastantă cu latura de „acţiune” şi cu limbajul crud, aruncat generos în pagină. Pentru pudibonzi şi grăbiţi, romanul ar putea trece drept un clasor minimalist de privelişti lubriceexpuse cu nonşalanţă la scenă deschisă. Fiind scrisă într-un ritm alert, cu o frazare scurtă şi acidă, cartea se poate citi uşor, dacă te laşi să aluneci leneş pe suprafeţele ei.

Totuşi, contrastul dintre opulenţa sexualismului instinctual (etalat aparent ostentativ, la rece) şi sclipirile reflexive te pune pe gânduri, pentru că ai senzaţia că, deşi ai văzut totul, a mai rămas ceva de înţeles. Şi atunci te întrebi ce drapează nuditatea, cinismul şi relativa mizantropie a celui care rătăceşte printre „mase umane plastice, reci, închise-n sine, de un egoism grosier”? Ce se ascunde în spatele acestei deambulări plictisite şi în acelaşi timp neobosite prin staţii feminine? Scotocind în spatele acestei plonjări furioase prin tot soiuri de abisuri sexuale, dublate de o percepţie cinic-dezabuzată a lumii dai, de fapt, de o profundă nelinişte umană, amestec de plictiseală, decepţie, inadaptare, singurătate şi tristeţe. Iar propria tristeţe e adâncită de tristeţea automată a celorlalţi, peste al căror cerc închis privirea tânărului (lipsit, dupa cum singur marturiseşte, de ţinte fixe în viaţă, emanând imaturitate, risc şi confuzie), se preface a nu stărui, dar îi refuză categoric vălul aparenţelor comode, scrutându-i transparenţele întunecate: „Bărbaţii-spectatori, născuţi pentru a înfuleca chipsuri, cu telecomanda în mână. Femeile îşi mângâie copiii înainte de a-i trimite la culcare. Privirile lor lăptoase alunecă leneş pe suprafeţele inerte ale mobilelor uşoare din pal, survolează covoarele, vasele de cristal, tablourile desfăşurate pe pereţii albi, interminabili. În momente ca acestea se simt cumva împlinite. Deşi dragostea a murit. S-a înălţat în întunericul marin, odată cu ţipetele naufragiaţilor şi lucirile demente ale astrelor”.

Peregrinările prin arcanele sexualităţii sunt de cele mai multe ori prilejul cu care sunt creionate detaşat şi de cele mai multe ori necruţător portretele femeilor ce par nişte pretexte ale căutării sau ale virilităţii. Fără ipocrizie şi eforturi de politeţe, sunt mărturisite senzaţiile asociate: „Pentru tine, Mona a rămas o fată tristă, cu un sex larg. O imagine, ceva îndepărtat, mort, un fel de trecut paralel, copia unui eveniment fără semnificaţie. După o oră de regulat începeai să te gândeşti la altceva. La chestii dintre cele mai diverse. Începeai să compui un articol în cap sau să faci calcule în privinţa banilor. Ai cheltuit prea mult pe taxi să o aduci în garsonieră. Vă veţi întoarce cu autobuzul în cartierul ei, pentru că pe jos ar trebui să vorbeşti ceva cu ea, nu? Şi nu ai chef. Sexul tău pluteşte într-o sală de conferinţe. Îi strângi picioarele degeaba. Îţi vine rău de oboseală. Faci tot felul de proiecte de ejaculare. Inutile”.

Desprinsă de joaca preferată a fervorilor carnale, privirea tânărului din romanul lui Sorin Delaskela surprinde imaginile denudate ale unei lumi sufocate în mâzga proprie-i ipocrizii, plasându-se de partea cealaltă baricadei, fie şi numai prin această distanţă indusă de forţa de a privi sfidător lumea în ochi, dezgustat de „naivitatea celorlalţi, de dorinţa lor de a-şi astupa urechile, de a-şi acoperi părţile puturoase, de a se învălui în lucruri calde, frumoase şi catifelate”. Împovărat de propria-i intimitate refulată, cel care jinduieşte o umanitate caldă pare însă condamnat la singurătate, căci „cu oamenii, cu cei mai mulţi dintre ei, nu poţi vorbi decât despre lucruri fără importanţă. Vorbeşti din afara ta, ca un obiect. Nu poţi fi tu însuţi. Să desfaci sâmburele din coji şi să-l striveşti cu o izbitură de pumn sub privirile lumii întregi. Să fii adevărat până la capăt, chiar dacă asta înseamnă să fii ridicol, brutal, confuz, stupid şi vulgar în acelaşi timp. Flacăra de oţel incandescent a singurătăţii. O splendoare amuţită ce urcă din viscere în sunet demenţial de tobe”.

Pendularea între interior şi exteriorul care par a se suprapune doar întâmplător este asumată lucid: „Nu sunt unitar, ci rupt, secvenţial, fragmentat. Sunt în afara mea şi ascult, vorbesc, fac gesturi. Dar sunt şi înlăuntrul meu, şi stau aşezat pe nisipul umed, privind soarele ce levitează silenţios, tandru şi puternic deasupra apelor mării. Sunt bărbat – un mecanism înscris în cursa spre nu ştiu ce. Cetăţean înzestrat cu un rol, cu o funcţiune în lume. Mă trezesc dimineaţa uluit de acest lucru. Speriat. Excitat. Şi, în acelaşi timp, sunt o fiinţă vegetală, ce trăieşte o altă realitate, autonomă”.

Forţa de impact şi în acelaşi timp farmecul romanului sunt date de trecerea surprinzătoare, dar nu mai puţin autentică, de la atmosfera sumbru-grotescă de convulsionare a fiinţei la cea tandru-învăluitoare de absorbire şi reflectare a frumuseţii. Sorin Delaskela rămâne egal cu el însuşi atât în încordarea decepţiei ce videază existenţa de sens, cât şi în liniştea înţelegerii. Atât în răzvrătiri impenitente, cât şi în calmul acceptării. Opoziţia se afirmă ca efect de contrast, „pornografia” lumii permiţând luminii, invizibilă în sine, să devină perceptibilă şi să iradieze, fie şi numai fulgurant.

Finalul romanului este unul senin, stă sub semnul exigenţelor fragile, căci privirea trează (când, de fapt, ar avea dreptul la oboseală) se opreşte îndrăgostită de irepresibila frumuseţe a lumii care, deşi discretă, pare mult mai vie decât agresivitatea sa absurdă. Este privirea copilului ghemuit în bărbatul „aşezat pe marginea unei zile de la care nu aşteaptă nimic” şi care, poate tocmai de aceea, se poate bucura: „Un căţeluş vine la mine. Îl urmează şi celălalt. Pic şi Poc, aşa i-am numit. Nu contează care e Pic şi care Poc. Îi iau în braţe şi-i mângâi. Întotdeauna m-am topit după căţeluşi”.

Instinctiv, îţi vine să zâmbeşti.

Dana Pîrvan-Jenaru

* Sorin Delaskela, Abisex, Editura Brumar, Timişoara, 2007

Anticanonice

Miracole sub obroc

Felix Nicolau

După ce am citit Abisex (Brumar, 2007) al lui Sorin Delaskela, m-am întrebat pe ce temelii e clădită lumea literară. Romane promovate cu surle şi trâmbiţe, dar care te plictisesc de la primele trei pagini. Te încăpăţânezi şi continui până la 30. Nici că poţi duce mai mult. Oricum, e vina ta că ai capitulat – genialitatea izbucnea de la pagina 30 încolo.

Abisex e o carte scurtă, extrem de nervoasă, fără o intrigă geometric construită. Ceva între Femeile lui Bukovski şi cele două romane ale Aglajei Veteranyi. Să nu vă închipuiţi că e o ciorbă reîncălzită. Scriitorul acesta cunoaşte viaţa (lucru rar!) şi nu are nevoie să tragă cu ochiul la alte stiluri. De literaturizat literaturizează şi el, dar nu într-o manieră istovitoare. Tehnica lui constă în comentarea unui snap-shot. Deloc tărăgănat în povestire, Delaskela se mulţumeşte cu surprinderea câtorva detalii: gesturi, priviri, vorbe pe care le interpretează abrupt şi inspirat. Propriuzis un poet, scriitorul reuşeşte nişte panseuri puternice: noi, dure, expresioniste şi acide. Spre deosebire de tinerii furioşi douămiişti care, prosternându-se în faţa beatnicilor americani, îşi puneau naratorul să-şi plângă de milă, Abisex se hrăneşte dintr-un cinism savuros. Umanitarismul e îmbrăcat în zale. Nicio urmă de boceală şi autocompătimire. Nicio criză de isterie bazată pe înjurături „inteligente”. În ce mă priveşte, sunt mult mai uşor de convins în felul acesta, decât prin izbucniri lacrimogene pe ruinele vreunei Palmire. Plânge viaţa cot la cot cu noi cînd suntem deprimaţi? Să fim serioşi!

Cred că cel mai bine pledează pentru el însuşi chiar autorul. Unele femei sunt „zdrenţe cu pretenţii de rochii de bal”. Privind viaţa „prin­tr-un ecran de coniac”, ce descoperă el? „Deşi ea o tot ţinea că-l iubise, eram convins că-i su­gea sonda pentru petrol”. Naratorul se masturbează în WC-uri publice ejaculând pe fotografia vreunei fetiţe, dar unii oameni chiar reuşesc să se iu­bească: „într-o altă viaţă fuseseră sâmburi strânşi într-un miez de măr roşu”. El nu se întâlneşte cu un asemenea sentiment pentru că e prea prospectiv şi introspectiv. Ştiţi, chestia cu luciditatea, peste care se scurge dezabuzarea: „adâncit în lumea mea veche de turtă dulce, de beduin ratat. În capul meu e un dans de săbii curbe”. Vieţuind într-o lume copiată parcă după serialul The Simpsons, întrebarea obsesivă pentru bărbatul cu suflet de femeie este: „Cum poţi rezista să nu te acreşti, să nu devii piton sau râmă?”. Femeile defilează în toată splendoarea/abjecţia lor. Niciodată nu se simte vreo intenţie de dispreţ faţă de ele. Pentru că bărbatul se prinde de bunăvoie în jocul sexului ca preambul al iubirii. Iată-le „cu sexele mereu la pândă, mereu fremătătoare ca nişte nări de bivol”. Vai de pielea bărbaţilor! Mai ales de a celor care şi-au mutat cruzimea genetică (copil fiind, naratorul tortura pisici) în descrierea vieţii.

I s-ar putea reproşa cărţii (nu pricep cum pot să existe cronici fără niciun reproş) excesul de metaforă ori de comparaţie metaforizantă. Dar dacă acceptăm că autorul e de fapt poet, începem să-l simpatizăm pentru că nu o face pe deşteptul, chiar dacă se cam complace în compania fi­gurilor de stil. Şi ştie să işte spectacol din orice banalitate şi nu se moleşeşte niciodată. Citindu-i proza, îmi aduc aminte de Venus, film din 2006, în care Peter O’ Toole, septuagenar operat de prostată, seduce o puştoaică nedusă prea des la biserică. Doar prin farmecul lui, rafinat până la perversitate. Şi iar mă ia tristeţea că Abisex nu va pătrunde nicicînd în vreun manual de limba şi literatura română ori în vreo biblio­grafie universitară.

Timpul

Nicolae Coande

Abisex. Despre dragoste si abjectie

Acum citiva ani am publicat in pagina LAMA a cotidianului craiovean “Cuvantul libertatii” citeva fragmente dintr-un roman pe care cititori de diferite virste ai paginii si ai ziarului l-au etichetat in fel si chip: pornografic, scirbos, indecent, socant, misto, fornicator etc. Însusi redactorul-sef al ziarului a aflat de la cititorii sai ce kestii publica foaia sa si a cerut, angoasat ca-si ultragiaza fidelii (ziarul era continuatorul in linie directa al organului judetenei de partid Dolj), intreruperea serialului. Am explicat amuzat ca de la Sade sau Apollinaire (sau Creanga, pentru nationalistii cu diploma) incoace tabuurile au cazut ele insele in desuetudine si ca este interzis sa interzici nu a fost un slogan bun doar pentru Paris. La o adica si Craiova isi poate permite sa iasa din pudibonderia de doi lei care pune in continuare perdea la usile cadinelor si centura de castitate domnitelor amatoare de amor cu… literatura de calitate. N-a fost chip de intelegere, desi in Oltenia se injura de originea matriei in direct si la o ora de virf. Romanul se chema Abisex, era scris de un tinar scriitor din Turnu-Severin si explora imaginarul fantast-erotic al unui personaj-narator aproape omoblovian care nu se izmenea in a-si prezenta reveriile si realizarile erotice in termeni dintre cei mai concreti. Sorin Delaskela, cum ironic-protector si-a luat pseudonimul scriitorul detestat de pensionare – dar iubit de pensionari cu imaginatie! – a publicat recent la Editura “Brumar” acel roman din care mi-am permis sa prezint in avanpremiera cititorilor craioveni fragmente (i)licite. Dupa cartea de poezii erotice a lui Emil Brumaru, Abisex este cea mai buna achizitie pe care a putut-o face intrepidul Robert Şerban.

Abisex este o suita de proze scurte care se pot citi si ca roman de sine statator, in care un personaj no name iese din gaoacea protectoare a sinelui larvar printr-o confesiune izbitoare despre ratare, sexualitate si multa angoasa existentiala.

A te prabusi fara oprelisti – iata singurul scop al unui faloscriptor care-si iubeste propriul dezastru si il observa necrutator pe al celorlalti. Lumea lui Delaskela aminteste cumva de cea a lui Anton Holban, prin finetea observatiei psihologice si a notatiei despre un sine care nu poate iesi din imaturitate – intrucit nici nu-si propune –, cu un plus de violenta a limbajului si a descrierilor sexuale pe care autorul “Daniei” nu si-ar fi permis-o. Tema vitala a romanului, dincolo de conotatiile explicit-erotice si de limbajul crud in care eroul descins parca din “Cele 120 de zile ale Sodomei” isi povesteste cuceririle este una grombowicziana, la care se adauga, subteran, dar nu mai putin persuasiv, tema Lolitei lui Nabokov. Delaskela este captivat de acesti maestri, la care pare sa se adauge unul de data recenta, Charles Bukovski, cu al sau cinism erotic ce deverseaza adesea in scatologic si sociopatie mizerabilistica. Foarte bine scris, intr-un registru care trece usor de la stilul ceremonios la facializarea cuvintelor, Abisex exploreza lumea de margine a sexului frecventat in diverse ipostaze care amintesc de un fiziolog al amorului provincial-destestabil. Detracarea este termenul-cheie care poate descifra o carte scrisa cu ochii pe un bestiar galopant al placerilor. Omul fara insusiri al lui Delaskela inoata contra curentului (inclusiv literar) ca un spermatozoid care isi aminteste drumul pina la ospiciu si inapoi (ca sa citez titlul unui poem al lui Paul Vinicius) contra curentului mistificator al sexului redus la o simpla caricatura, dar exaltat in speranta unei salvari atipice. El observa cu luciditate si cu umor amar lumea muncita de akolasie (neinfrinarea de care vorbeste Lacan in “Istoria sexualitatii”) in care colcaie pofte inavuabile, dar satisfacute cu acea morbidezza caracteristica marilor marginali – si de aceea foarte cautat. Lumea lui Delaskela este populata de ratati, alcoolici, perversi sexuali, des-centrati cu centrul de greutate aruncat sinucigas peste bord, personaje ale marginii decazute care putrezeste undeva la frontiera unei galaxii a sexului fara nici o metafizica. În ciuda unor descrieri dupa natura foarte crude si de un tip verist excelent cambrat in spatiul povestii spuse de eul narator, lumea lui Delaskela este una a tristetii post-coitum, asa cum trebuie sa se fi simtit demiurgul insatiabil care a creat-o la deznadejde. Toti isi arunca saminta – ca demni urmasi ai lui Onan sau ai catarilor – si isi ineaca sufletul in alcooluri proaste intr-o disperata cautare a sinelui pe care il banuiesc oglindit in abjectia Celuilalt. Este, in ciuda cruzimii care o anima, o lume plina de poezie, remarcabil sugerata de tisnirile frazei uni scriitor care se arata si ca poet remarcabil al starii de degradare sau de beatitudine atinsa in cadere. Abisul cheama abisul, dar Abisex-ul lui Delaskela este un hau fara speranta si fara fund. Femeile prin care respira acest nesatios explorator al abjectiei in iubire sunt de o autenticitate remarcabila, de la putane dizgratioase la campioane al caritatii, la fel cum memorabile sint personajele masculine ale lumii acestui prozator care surprinde epilespsia amorului. Trofin, cinicul de serviciu al unei lumi mortificate de propriile pofte sau Liu, pustiul reificat dupa un principiu entropic al lumii in care copilareste salbatic, sint personaje memorabile. Daca ar fi sa compar ca realizare cartea lui Delaskela cu ceva care s-a scris la noi mai bun in materie in acesti ani de nestavilit sex la toate nivelurile nu imi vine in minte decit “Bagau” al Ioanei Bradea. Numai ca acolo, eroina cartii este imbibata de un intelectualism pe care autoarea nu a reusit sa-l mascheze in vitrina cu sex comandat care este lumea ofertantelor de amor la telefon. Personajul lui Delaskela isi refuza constient acest statut intelo, in cautarea unei autenticitati care sfideaza karatele nostalgiei dupa intelect, chiar daca si la el sexul vine adesea din cap. În orice caz, romanul lui Delsakela este mult mai bun decit “Aventurile unei prostituate de lux bucurestene” scris de misteriosa si previzibila, totusi, Belle de Nuit. Acesta din urma imi pare mai degraba un roman jurnalistic asupra lumii interlope a amorului si a pietei de carne dulce din Romania. Evitind “fotografia” si cuantificarea de tip sociologic, romanul lui Delsakela este o radiografie a erosului si a interioritatii ultragiate intr-o epoca in care totul este troc si afaceri pe piata omului. Salvarea se face, ca in vremurile apocaliptice descrise de Bocaccio, prin sex si caderea in gol, ambele voite cu o anume cruzime care dau personajelor cartii alura damnatilor care stiu in ce bolgie vor sa ajunga dupa judecata de apoi. Un roman memorabil, excelent scris, mult peste media celor publicate cu mare tam-tam la “Polirom”.

Luceafărul

Războiul eseistului cu romancierul

Gelu Negrea

Olguţa, Maia, Erica, Lim, Di, Lori, Lara, Elza, Livia, Viola, Ilona, Aria, Mona, Ina, Flores, Sorana, Ramira, Blanche, Jeni, Anemarie, Helga, Jojo, Bambi, Angela, Isa, Liz, Teodora, Tania, Lumi: adolescente precoce, minore vampirice, tinere cu şi fără prejudecăţi, nimfomane frenetice ori simple purtătoare ilegale de vagin, indiferent de vârstă, stare civilă, apartenenţă politică ori profesională, convingeri religioase sau alte determinări – toate se bulucesc în ipostaza de partenere erotice mai mult sau mai puţin accidentale ale personajului narator din Abisex, romanul lui Sorin Delaskela editat anul trecut la Brumar de Robert Şerban. Un palmares deloc impresionant pentru un performer al amorului liber; o listă de victime frumuşică, totuşi, pentru un tip cu apetit sexual normal.

Dar intră, în chip esenţial şi definitoriu, protagonistul cărţii în vreuna din aceste două categorii? Dacă ar fi să dăm credit unora dintre mărturisirile sale, da: „În inima mea e o dimineaţă de duminică. O interminabilă, nesfârşită dimineaţă de duminică. Iar în adâncul inimii mele e imaginea sepia, cristalizată şi sunătoare a propriei vieţi. La 33 de ani, Isus răsturnase lumea cu cracii-n sus. Eu nu am răsturnat cu cracii în sus decât vreo câteva femei, zece sau cinşpe, sau douăzeci, nici nu contează. Singura mea creaţie este simfonia celor 20000 – zic şi eu – de orgasme minore smulse-n zbaterea fesierilor”. Scârbă de viaţă deversată în sexism, ceva debusolare, oleacă de cinism hlizit, foame de sens într-o trăire redusă la zoologie socială („Pe frunţile noastre scrie cu aldine: nu există sens.”) – în mare, recuzita standard a fanatului postmodernism literar made in Dâmboviţa ce planează deasupra unui teritoriu plasat la interferenţa mizerabilismului existenţial cu pornografia agresivă. În paragraful imediat următor, însă, textul glisează subit în registrul grav, deschizând şi o altă perspectivă, complementară: „Poate sunt un ratat. (…) Într-un fel sau altul, cei mai mulţi dintre noi suntem nişte rataţi. Mucoşi holbându-se la crestele pe care ar fi vrut să se caţere. Zdrenţe cu pretenţii de rochii de bal. Ce înseamnă să fii ratat? Să porneşti spre ceva şi să te pierzi pe drum. Să nu ajungi nicăieri. Dar eu nu am pornit spre nimic. Nu am avut niciodată o ţintă…”.

Abisex – un construct lingvistic ingenios – reprezintă conceptul rezultat din juxtapunerea, formală şi semantică, a două vocabule: abis şi sex; la rândul ei, cartea omonimă are o structură de asemenea hermafrodită: roman-eseu. Din păcate pentru prozatorul care se vrea aici autorul, cu accent pe al doilea termen. Să mă explic.

Sorin Delaskela nu este un scriitor care, venind din neant, plonjează intempestiv în spaţiul public. Pe numele adevărat Sorin Vidan, este acelaşi cu eseistul despre care Dan C. Mihăilescu, în volumul al treilea din Literatura română în postceauşism, referă mai mult decât favorabil (fapt ce a stârnit iritarea unor outsideri nevricoşi şi ignoranţi, pentru care eseul românesc contemporan se reduce la figuraţia celor trei-patru corifei bucureşteni ai genului pe care, între noi fie vorba, îi cunosc mai mult de la televizor şi de pe Calea Victoriei, decât din cărţile publicate). Până acum, cel puţin, vocaţia autentică a lui Sorin Vidan/Delaskela se circumscrie perimetrului eseistic, unde este realmente redutabil: el „vede idei”, se mişcă denzinvolt printre abstracţiuni pe care ştie să le sensibilizeze percutant, are abilitatea de a problematiza inteligent realitatea şi de a-i revela faţetele ascunse gândirii comune, este expresiv şi convingător – totul în siajul conceptual şi stilistic, excelent asimilat, al lui Emil Cioran, spiritul tutelar al demersului său auctorial. Deocamdată, Sorin Vidan îl domină autoritar pe Sorin Delaskela, îl ţine captiv în mrejele farmecului discret al eseului şi, ipso facto, îi subminează pervers tentativa de a păşi pe solul prozei, către care aspiră cu îndreptăţite speranţe, totuşi. Cele mai valoroase pagini ale ultimei sale producţii beletristice (între timp, i-a mai apărut un volum de publicistică) aparţin, fără îndoială, exerciţiului eseistic, acest „gen intermediar, situat între confesiunea personală şi studiul analitic”, cum îl defineşte inspirat Pierre Moreau.

Abisex poate fi aşezat sub semnul unui enunţ formulat undeva, prin ultimul capitol al cărţii: „Stau din nou pe marginea unei zile de la care nu aştept nimic. Abisul diurn, freamătul multiform de chipuri şi voci, zbenguiala multicoloră şi evanescentă. Dincolo de aceste ziduri e o întreagă ţesătură de primejdii şi fugi…”. Cu ce umple scriitorul, epic vorbind, acest „abis diurn”? În proporţie covârşitoare, cu ravagiile erotice (vezi enumerarea din incipitul acestui articol) pe care protagonistul naraţiunii le dezlănţuie multilateral în hotărârea sa fermă de a nu ierta nimic din ceea ce se cheamă femelă, doar câteva dintre partenere putându-şi revendica nobila condiţie a feminităţii. Pe acest teren plin de capcane, Sorin Delaskela reuşeşte să fie natural, frust şi dezinhibat fără a aluneca în vulgaritatea ternă ce grevează, de regulă, textele de profil ale unor, să spunem, Ioana Baetica, Claudia Golea sau Maria Tacu (femei, care va să zică…). Prin paginile Abisex-ului, se răsfaţă într-o veselie acuplări (toată gama: vaginale, orale, anale…) exersate în cele mai insolite poziţii şi locaţii, penisuri, sfinctere, vulve, felaţii, sodomii, iar Sorin Delaskela nu se încurcă, aşa ca mine, în pudibonderii virginale: toate sunt menţionate cu numele lor lăsate din străbuni. Cu toate acestea, impresia este mai degrabă de lehamite a trăirii, de disperare şi dezorientare transferate în licenţios lingvistic, decât de lubricitate propriu-zisă. Ceea ce nu-i nici uşor, nici la îndemână.

Există, totuşi, în retrospectiva existenţială din Abisex câteva insule de epică neatinse de furia erotismului ostentativ: scenele cu Octav, şeful unei agenţii imobiliare, cu Geo, ziaristul „din garda veche”, cu Edi Francezul, patronul firmei de asigurări, dialogul cu Helga despre căsnicia ei ratată etc. Ele oferă argumente substanţiale pentru o investiţie de încredere în posibilul destin de prozator al lui Sorin Delaskela. Ce se va întâmpla însă atunci cu eseistul Sorin Vidan? În acest moment delicat al traiectoriei sale literare, nu-mi pot asuma riscul unui răspuns la o astfel de întrebare mai mult decât hamletiană… (Luceafarul, nr 34, 15 octombrie 2008)