sâmbătă, 27 martie 2010

Alex Stefănescu

Alex Ştefănescu

UN AUTOR CINIC

Nu (prea) avem autori cinici. Nu avem vocaţia cinismului (pentru că suntem prietenoşi cu lumea, cum scrie înghidurile turistice pentru străini, dar şi pentru că ne lipseşte forţa morală de a merge cu sinceritatea până la capăt). La noi n-au apărut până acum un Céline sau un Sologub, un Jean Genet sau un Gombrowicz. Tinerii care practică "mizerabilismul" nu sunt cinici, au doar insolenţa stridentă a unor timizi. Felicia Mihali, o prozatoare cu adevărat cinică, a căzut ca un meteorit în literatura română şi aprodus consternare, dar în scurtă vreme – deznodământ simbolic – s-a expatriat. Putem vorbi acum de încă o apariţie de acest fel, cu caracter de (rarisimă) excepţie. Este vorba de Sorin Delaskela, autorul romanului Abisex. Sorin Delaskela s-a născut la 24 septembrie 1968 la Drobeta Turnu-Severin.
A studiat sociologia şi filosofia la Universitatea din Craiova. A fost, succesiv, muncitor necalificat, bibliotecar, ziarist, şomer, redactor-şef, consilier de imagine şi strategie electorală, şef de cabinet parlamentar. Romanul său, scris la persoana întâi (şi, din când în când, la persoana a doua), din pespectiva unui tânăr care trece de la o îndeletnicire la alta, fără să se remarce în nici una, valorifică probabil ceva din această experienţă. Ceea ce face însă romanul demn de interes, mai mult decât "caleidoscopul" mediilor sociale, este perspectiva cinică asuprarealităţii. Situaţii care ne sunt familiare (şi de care, eventual, ne-am şi legat afectiv de-a lungul timpului) sunt privite de autor într-o lumină rece, necruţătoare, făcându-ne să tresărim ca la vederea unei flagelări în piaţa publică:
"La ora aceasta, toţi bărbaţii din lume stau crăcănaţi şi băloşi, lipiţi de ecranele televizoarelor. Au fost vremuri în care feţele lor dârze fluturau sub flamuri, sub zidurile cetăţilor păgâne. Dar aceste timpuri au murit demult şi nu vor mai învia niciodată. Poate că e mai bine aşa. Bărbaţii-spectatori, născuţi pentru a înfuleca chipsuri, cu telecomanda în mână. Femeile îşi mângâie copiii înainte de a-i trimite la culcare. Privirile lor lăptoase alunecă leneş pe suprafeţele inerte ale mobilelor uşoare din pal, survolează covoarele, vasele de cristal, tablourile desfăşurate pe pereţii albi, interminabili. În momente precum acesta se simt cumva împlinite. Deşi dragostea a murit. S-a înălţat în întunericul marin, odată cu ţipetele naufragiaţilor şi lucirile demente ale astrelor." Cinicul are, cum se vede, nostalgia unor vremuri eroice. şi, în mod paradoxal, o sensibilitate de poet. Cruzimea cu care observă lumea este, poate, un protest împotriva prozaismului ei. Cu aceeaşi obiectivitate nemiloasă este studiată relaţia sexuală cu fiecare femeie (şi sunt multe femei în roman, o adevărată colecţie): "O ţin pe genunchi pe Viola, strivindu-i sfârcurile în palme, plimbându-mi limba prin gura ei scârboasă. Scufundaţi în Personal Jesus. Viola îmi striveşte limba între dinţii ei cariaţi. Degetele mele se caţără pe sânii ei vlăguiţi. Pe corpul ei osos şi transpirat. O frec mai mult mecanic, aiurea. Stă agăţată de mine ca o veveriţă de ramuri. - Vrei cioco? Hai, papă şi tu. Îmi plimbă bucata de ciocolată pe sub nas. Îmi vine să o arunc pe fereastră. Probabil ar fi avut acelaşi sunet cu al unei pungi cu apă. Pleosc. S-ar fi spart, fufa. O tonă de spermă s-ar fi revărsat pe străzi. Corpuşoare miliardisime de spermatozoizi morţi. A doua zi de dimineaţă, oamenii muncii ar ocoli-o indiferenţi, grăbiţi. Mugetul halelor i-ar chema, halucinant, ca un cântec de sirene sclerozate." Urmează o defilare de personaje feminine (un slide-show), portretizate exclusiv prin comportamentul lor sexual:"La antipodul fufei tragice Viola, e angelica Ilona. ş…ţ - Trebuie să te speli cu săpun, bine de tot. Fără grabă. E important. Uite aşa.O asculţi foarte supus. Nu trebuie să o superi. Dacă vrei să ajungi între cracii ei orbitori. O simţi speriată cu tine. Înţelegi. Gesturile tale se doresc tandre, dar nu-s. Îţi plimbi sexul peste sânii ei alb-rozalii şi suavi. O simţi oripilată, dar şi curioasă. Îţi place să-i priveşti sexul, să împingi cu limba himenul, să-i înfrângi crisparea încetul cu încetul şi să simţi cum se umple de dorinţă ca oamforă de vinul aromat şi viclean."; "Apoi a fost Mona. Cea mai înaltă secretară din lume. ş…ţ Îţi bate la maşină comentariile politice pe care le duci lui Geo la ziar. Le bate frumos, la un rând jumătate, cu aliniate. O frumuseţe de litere se înşiruie pe paginile albe. Clasa politică autohtonă e o aglutinare de orgolii mărunte, frustrări, nevroze, creiere mici şi burdihane insaţiabile. Preşedintele e mai ridicol ca un Moş Crăciun în izmene. Tâmpenii. ş…ţ Pentru tine Mona a rămas o fată tristă, cu un sex larg. O imagine. Ceva îndepărtat, mort, un fel de trecut paralel, copia unui eveniment fără semnificaţie. După o oră de regulat, începeai să te gândeşti la altceva. La chestii dintre cele mai diverse. Începeai să compui un articol în cap sau să faci calcule în privinţa banilor." Etc.
Romanul e, în unele momente, violent-licenţios, dar niciodată grosolan. Oricum, nu alunecă în pornografie, deşi o simulează, pentru îngrozirea cititorilor. Ca orice cinic, autorul are un anumit sadism în raport cu cei care îl citesc.
El foloseşte fraze scurte şi energice, care îi conferă autoritate. Parcă mânuieşte un bici.I se poate reproşa doar că, din dorinţa de concizie, din oroarea de explicaţii, devine uneori eliptic. Câteodată nu se poate înţelege cine cu cine s-a întâlnit, unde sau când s-a întâmplat ceva etc. În rest, însă, romanul e remarcabil.
Va trebui ca de acum înainte să urmărim cu atenţie (şi înfricoşare) evoluţia lui Sorin Delaskela.