Când, în sfârşit, nimic nu e
sau
când goliciunea e seacă
Sorin Delaskela, Abisex, Editura Brumar, Timişoara, 2007
Rama aceasta este apoi umplută argumentativ cu dejecţiile senzoriale (numite eufemistic, în viaţa de zi cu zi, libertate de expresie, dezinvoltură lingvistică etc.), care converg în starea permanentizată de scârbă, de sfârşit de lume, de inutilitate. Numele aduse să-i fie partenere povestitorului, Viola, Flores, Ramirez, Jojo, Tania şi altele sunt, ca să zic aşa, tastele, prin care acesta îşi transmite "flacăra de oţel incandescent a singurătăţii" (p. 69).
Sunt sute, mii de voci revuistice sau nu care deplâng melodramatic pudibonderia, ipocrizia şi alte asemenea tare fără a sufla însă o vorbă despre utilitatea/ inutilitatea, sau, altfel spus, despre rolul semnificativ pe care o atare libertate – să acceptăm de dragul demonstraţiei – l-ar avea în text, pentru că, nu-i aşa?, pînă la urmă ceea ce contează e textul, nu sexul. În bătălia aceasta a educării boborului întru libera exprimare a pulsiunilor, s-au aruncat tone de maculatură. Au apărut excrescenţe textuale care nu aveau alt merit în afara aceluia de a "spune pe bune". Sunt şi victime – de teama de a nu fi băgat în categoria pudibonzilor, mulţi, după exerciţii în oglindă, şi-au dezvoltat peste noapte organul rostirii "fără perdea". Nu o dată te împiedici de domnişoare maestre în arta pornolingvistică sau de octogenari care "rup audienţa" cu nonşalanţa lor, de asemenea, lingvistică. Ce poate fi mai grotesc decât un bătrânel răutăcios care a învăţat ca pe apă o retorică în care nu se mai regăseşte de cel puţin 40 de ani, dar pe care o expune bâţâindu-se frisonat de minciună şi micime? După fluviile de literatură... demistificatoare, o carte precum Abisex nu se mai vede. Suntem prea obosiţi... după ce atâta vreme ne-am chinuit să fim în trend! Suntem prea obosiţi să mimăm blazarea, sictirul, mitocănia, ca să-l mai vedem pe cel care chiar cunoaşte greutatea unei înjurături. Abisul nu se vindecă nici măcar cu sex, pentru că, în viziunea autorului, atunci când nu ai nimic şi ceea ce ai este tot nimic, diferenţa este că atunci ai timp să-ţi spui: "Cad! Uite-mă cum cad!". Ai timp să priveşti fără nici un fel de panică viaţa ta previzibilă: "Într-o zi, o să am şi eu 50 de ani, ca el. O să-mi plimb nepoţii cu bicicleta. Asta după ce o să mă însor cu Tania şi o să ne mutăm în apartamentul părinţilor mei. Ei o să se mute în casa de la ţară, la vreo 20 de kilometri de oraş." (p. 162). O existenţă care se târăşte lucid spre non-existenţă se scrie într-o carte care taie pur şi simplu respiraţia.
Fiinţe fragmentate
de eseuri, eseistul Sorin Vidan s-a „multiplicat” în romancierul Sorin Delaskela, publicând în 2007 la editura Brumar romanul Abisex.Acesta avea să devină cea mai comentată carte a sa, de la paginileRomâniei literare, până la sprintenele bloguri, autorul însuşi recurgând la un blog de promovare a romanului, unde postează şi fragmente de jurnal, grave în esenţă, delectabile însă prin fibradeseori candidă, dar mereu lucidă care le străbate. Nici volumele anterioare de eseuri nu au rămas fără ecouri, scriitura lui Sorin Vidanfiind apreciată, printre alţii, de Livius Ciocârlie şi Dan C. Mihăilescu care l-a inclus în al treilea volum din Literatura română în postcomunism, la capitolul „Fervoarea libertăţii. Politică şi literatură. Spectacole de idei”, alături de nume grele precum Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu, Cristian Bădiliţă, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu, Sorin Antohi, etc.
Deşi face pasul la proză, autorul nu plonjează total în ficţiunea narativă. Pe de o parte, Abisex este construit fragmentar, nevând un fir epic care să-i orienteze construcţia, iar pe de altă parte, frânturile eseistice secretă un lirism problematizant, de o sensibilitate aparent contrastantă cu latura de „acţiune” şi cu limbajul crud, aruncat generos în pagină. Pentru pudibonzi şi grăbiţi, romanul ar putea trece drept un clasor minimalist de privelişti lubriceexpuse cu nonşalanţă la scenă deschisă. Fiind scrisă într-un ritm alert, cu o frazare scurtă şi acidă, cartea se poate citi uşor, dacă te laşi să aluneci leneş pe suprafeţele ei.
Totuşi, contrastul dintre opulenţa sexualismului instinctual (etalat aparent ostentativ, la rece) şi sclipirile reflexive te pune pe gânduri, pentru că ai senzaţia că, deşi ai văzut totul, a mai rămas ceva de înţeles. Şi atunci te întrebi ce drapează nuditatea, cinismul şi relativa mizantropie a celui care rătăceşte printre „mase umane plastice, reci, închise-n sine, de un egoism grosier”? Ce se ascunde în spatele acestei deambulări plictisite şi în acelaşi timp neobosite prin staţii feminine? Scotocind în spatele acestei plonjări furioase prin tot soiuri de abisuri sexuale, dublate de o percepţie cinic-dezabuzată a lumii dai, de fapt, de o profundă nelinişte umană, amestec de plictiseală, decepţie, inadaptare, singurătate şi tristeţe. Iar propria tristeţe e adâncită de tristeţea automată a celorlalţi, peste al căror cerc închis privirea tânărului (lipsit, dupa cum singur marturiseşte, de ţinte fixe în viaţă, emanând imaturitate, risc şi confuzie), se preface a nu stărui, dar îi refuză categoric vălul aparenţelor comode, scrutându-i transparenţele întunecate: „Bărbaţii-spectatori, născuţi pentru a înfuleca chipsuri, cu telecomanda în mână. Femeile îşi mângâie copiii înainte de a-i trimite la culcare. Privirile lor lăptoase alunecă leneş pe suprafeţele inerte ale mobilelor uşoare din pal, survolează covoarele, vasele de cristal, tablourile desfăşurate pe pereţii albi, interminabili. În momente ca acestea se simt cumva împlinite. Deşi dragostea a murit. S-a înălţat în întunericul marin, odată cu ţipetele naufragiaţilor şi lucirile demente ale astrelor”.
Peregrinările prin arcanele sexualităţii sunt de cele mai multe ori prilejul cu care sunt creionate detaşat şi de cele mai multe ori necruţător portretele femeilor ce par nişte pretexte ale căutării sau ale virilităţii. Fără ipocrizie şi eforturi de politeţe, sunt mărturisite senzaţiile asociate: „Pentru tine, Mona a rămas o fată tristă, cu un sex larg. O imagine, ceva îndepărtat, mort, un fel de trecut paralel, copia unui eveniment fără semnificaţie. După o oră de regulat începeai să te gândeşti la altceva. La chestii dintre cele mai diverse. Începeai să compui un articol în cap sau să faci calcule în privinţa banilor. Ai cheltuit prea mult pe taxi să o aduci în garsonieră. Vă veţi întoarce cu autobuzul în cartierul ei, pentru că pe jos ar trebui să vorbeşti ceva cu ea, nu? Şi nu ai chef. Sexul tău pluteşte într-o sală de conferinţe. Îi strângi picioarele degeaba. Îţi vine rău de oboseală. Faci tot felul de proiecte de ejaculare. Inutile”.
Desprinsă de joaca preferată a fervorilor carnale, privirea tânărului din romanul lui Sorin Delaskela surprinde imaginile denudate ale unei lumi sufocate în mâzga proprie-i ipocrizii, plasându-se de partea cealaltă baricadei, fie şi numai prin această distanţă indusă de forţa de a privi sfidător lumea în ochi, dezgustat de „naivitatea celorlalţi, de dorinţa lor de a-şi astupa urechile, de a-şi acoperi părţile puturoase, de a se învălui în lucruri calde, frumoase şi catifelate”. Împovărat de propria-i intimitate refulată, cel care jinduieşte o umanitate caldă pare însă condamnat la singurătate, căci „cu oamenii, cu cei mai mulţi dintre ei, nu poţi vorbi decât despre lucruri fără importanţă. Vorbeşti din afara ta, ca un obiect. Nu poţi fi tu însuţi. Să desfaci sâmburele din coji şi să-l striveşti cu o izbitură de pumn sub privirile lumii întregi. Să fii adevărat până la capăt, chiar dacă asta înseamnă să fii ridicol, brutal, confuz, stupid şi vulgar în acelaşi timp. Flacăra de oţel incandescent a singurătăţii. O splendoare amuţită ce urcă din viscere în sunet demenţial de tobe”.
Pendularea între interior şi exteriorul care par a se suprapune doar întâmplător este asumată lucid: „Nu sunt unitar, ci rupt, secvenţial, fragmentat. Sunt în afara mea şi ascult, vorbesc, fac gesturi. Dar sunt şi înlăuntrul meu, şi stau aşezat pe nisipul umed, privind soarele ce levitează silenţios, tandru şi puternic deasupra apelor mării. Sunt bărbat – un mecanism înscris în cursa spre nu ştiu ce. Cetăţean înzestrat cu un rol, cu o funcţiune în lume. Mă trezesc dimineaţa uluit de acest lucru. Speriat. Excitat. Şi, în acelaşi timp, sunt o fiinţă vegetală, ce trăieşte o altă realitate, autonomă”.
Forţa de impact şi în acelaşi timp farmecul romanului sunt date de trecerea surprinzătoare, dar nu mai puţin autentică, de la atmosfera sumbru-grotescă de convulsionare a fiinţei la cea tandru-învăluitoare de absorbire şi reflectare a frumuseţii. Sorin Delaskela rămâne egal cu el însuşi atât în încordarea decepţiei ce videază existenţa de sens, cât şi în liniştea înţelegerii. Atât în răzvrătiri impenitente, cât şi în calmul acceptării. Opoziţia se afirmă ca efect de contrast, „pornografia” lumii permiţând luminii, invizibilă în sine, să devină perceptibilă şi să iradieze, fie şi numai fulgurant.
Finalul romanului este unul senin, stă sub semnul exigenţelor fragile, căci privirea trează (când, de fapt, ar avea dreptul la oboseală) se opreşte îndrăgostită de irepresibila frumuseţe a lumii care, deşi discretă, pare mult mai vie decât agresivitatea sa absurdă. Este privirea copilului ghemuit în bărbatul „aşezat pe marginea unei zile de la care nu aşteaptă nimic” şi care, poate tocmai de aceea, se poate bucura: „Un căţeluş vine la mine. Îl urmează şi celălalt. Pic şi Poc, aşa i-am numit. Nu contează care e Pic şi care Poc. Îi iau în braţe şi-i mângâi. Întotdeauna m-am topit după căţeluşi”.
Instinctiv, îţi vine să zâmbeşti.
Dana Pîrvan-Jenaru
* Sorin Delaskela, Abisex, Editura Brumar, Timişoara, 2007
