Războiul eseistului cu romancierul
Gelu Negrea
Olguţa, Maia, Erica, Lim, Di, Lori, Lara, Elza, Livia, Viola, Ilona, Aria, 
Mona, Ina, Flores, Sorana, Ramira, Blanche, Jeni, Anemarie, Helga, Jojo, Bambi, Angela, Isa, Liz, Teodora, Tania, Lumi: adolescente precoce, minore vampirice, tinere cu şi fără prejudecăţi, nimfomane frenetice ori simple purtătoare ilegale de vagin, indiferent de vârstă, stare civilă, apartenenţă politică ori profesională, convingeri religioase sau alte determinări – toate se bulucesc în ipostaza de partenere erotice mai mult sau mai puţin accidentale ale personajului narator din Abisex, romanul lui Sorin Delaskela editat anul trecut la Brumar de Robert Şerban. Un palmares deloc impresionant pentru un performer al amorului liber; o listă de victime frumuşică, totuşi, pentru un tip cu apetit sexual normal.
Dar intră, în chip esenţial şi definitoriu, protagonistul cărţii în vreuna din aceste două categorii? Dacă ar fi să dăm credit unora dintre mărturisirile sale, da: „În inima mea e o dimineaţă de duminică. O interminabilă, nesfârşită dimineaţă de duminică. Iar în adâncul inimii mele e imaginea sepia, cristalizată şi sunătoare a propriei vieţi. La 33 de ani, Isus răsturnase lumea cu cracii-n sus. Eu nu am răsturnat cu cracii în sus decât vreo câteva femei, zece sau cinşpe, sau douăzeci, nici nu contează. Singura mea creaţie este simfonia celor 20000 – zic şi eu – de orgasme minore smulse-n zbaterea fesierilor”. Scârbă de viaţă deversată în sexism, ceva debusolare, oleacă de cinism hlizit, foame de sens într-o trăire redusă la zoologie socială („Pe frunţile noastre scrie cu aldine: nu există sens.”) – în mare, recuzita standard a fanatului postmodernism literar made in Dâmboviţa ce planează deasupra unui teritoriu plasat la interferenţa mizerabilismului existenţial cu pornografia agresivă. În paragraful imediat următor, însă, textul glisează subit în registrul grav, deschizând şi o altă perspectivă, complementară: „Poate sunt un ratat. (…) Într-un fel sau altul, cei mai mulţi dintre noi suntem nişte rataţi. Mucoşi holbându-se la crestele pe care ar fi vrut să se caţere. Zdrenţe cu pretenţii de rochii de bal. Ce înseamnă să fii ratat? Să porneşti spre ceva şi să te pierzi pe drum. Să nu ajungi nicăieri. Dar eu nu am pornit spre nimic. Nu am avut niciodată o ţintă…”.
Abisex – un construct lingvistic ingenios – reprezintă conceptul rezultat din juxtapunerea, formală şi semantică, a două vocabule: abis şi sex; la rândul ei, cartea omonimă are o structură de asemenea hermafrodită: roman-eseu. Din păcate pentru prozatorul care se vrea aici autorul, cu accent pe al doilea termen. Să mă explic.
Sorin Delaskela nu este un scriitor care, venind din neant, plonjează intempestiv în spaţiul public. Pe numele adevărat Sorin Vidan, este acelaşi cu eseistul despre care Dan C. Mihăilescu, în volumul al treilea din Literatura română în postceauşism, referă mai mult decât favorabil (fapt ce a stârnit iritarea unor outsideri nevricoşi şi ignoranţi, pentru care eseul românesc contemporan se reduce la figuraţia celor trei-patru corifei bucureşteni ai genului pe care, între noi fie vorba, îi cunosc mai mult de la televizor şi de pe Calea Victoriei, decât din cărţile publicate). Până acum, cel puţin, vocaţia autentică a lui Sorin Vidan/Delaskela se circumscrie perimetrului eseistic, unde este realmente redutabil: el „vede idei”, se mişcă denzinvolt printre abstracţiuni pe care ştie să le sensibilizeze percutant, are abilitatea de a problematiza inteligent realitatea şi de a-i revela faţetele ascunse gândirii comune, este expresiv şi convingător – totul în siajul conceptual şi stilistic, excelent asimilat, al lui Emil Cioran, spiritul tutelar al demersului său auctorial. Deocamdată, Sorin Vidan îl domină autoritar pe Sorin Delaskela, îl ţine captiv în mrejele farmecului discret al eseului şi, ipso facto, îi subminează pervers tentativa de a păşi pe solul prozei, către care aspiră cu îndreptăţite speranţe, totuşi. Cele mai valoroase pagini ale ultimei sale producţii beletristice (între timp, i-a mai apărut un volum de publicistică) aparţin, fără îndoială, exerciţiului eseistic, acest „gen intermediar, situat între confesiunea personală şi studiul analitic”, cum îl defineşte inspirat Pierre Moreau.
Abisex poate fi aşezat sub semnul unui enunţ formulat undeva, prin ultimul capitol al cărţii: „Stau din nou pe marginea unei zile de la care nu aştept nimic. Abisul diurn, freamătul multiform de chipuri şi voci, zbenguiala multicoloră şi evanescentă. Dincolo de aceste ziduri e o întreagă ţesătură de primejdii şi fugi…”. Cu ce umple scriitorul, epic vorbind, acest „abis diurn”? În proporţie covârşitoare, cu ravagiile erotice (vezi enumerarea din incipitul acestui articol) pe care protagonistul naraţiunii le dezlănţuie multilateral în hotărârea sa fermă de a nu ierta nimic din ceea ce se cheamă femelă, doar câteva dintre partenere putându-şi revendica nobila condiţie a feminităţii. Pe acest teren plin de capcane, Sorin Delaskela reuşeşte să fie natural, frust şi dezinhibat fără a aluneca în vulgaritatea ternă ce grevează, de regulă, textele de profil ale unor, să spunem, Ioana Baetica, Claudia Golea sau Maria Tacu (femei, care va să zică…). Prin paginile Abisex-ului, se răsfaţă într-o veselie acuplări (toată gama: vaginale, orale, anale…) exersate în cele mai insolite poziţii şi locaţii, penisuri, sfinctere, vulve, felaţii, sodomii, iar Sorin Delaskela nu se încurcă, aşa ca mine, în pudibonderii virginale: toate sunt menţionate cu numele lor lăsate din străbuni. Cu toate acestea, impresia este mai degrabă de lehamite a trăirii, de disperare şi dezorientare transferate în licenţios lingvistic, decât de lubricitate propriu-zisă. Ceea ce nu-i nici uşor, nici la îndemână.
Există, totuşi, în retrospectiva existenţială din Abisex câteva insule de epică neatinse de furia erotismului ostentativ: scenele cu Octav, şeful unei agenţii imobiliare, cu Geo, ziaristul „din garda veche”, cu Edi Francezul, patronul firmei de asigurări, dialogul cu Helga despre căsnicia ei ratată etc. Ele oferă argumente substanţiale pentru o investiţie de încredere în posibilul destin de prozator al lui Sorin Delaskela. Ce se va întâmpla însă atunci cu eseistul Sorin Vidan? În acest moment delicat al traiectoriei sale literare, nu-mi pot asuma riscul unui răspuns la o astfel de întrebare mai mult decât hamletiană… (Luceafarul, nr 34, 15 octombrie 2008)
